Acord și dezacord

publicat in Varia pe 16 Martie 2014, 15:21

În general, oamenii încearcă să înţeleagă de ce sunt nefericiţi, de ce se îmbolnăvesc, de ce nu ajung să se căsătorească, de ce nu pot avea copii... Şi lista unor astfel de nedumeriri – legitime, de altfel – poate continua la nesfârşit. Şi atunci apar inevitabil următoarele în­trebări: unde este Dumnezeu în toate acestea, de ce mă lasă să mă chinui în felul acesta, de ce nu face nimic ca să mă ajute, doar este Atotputernic şi, mai ales, se spune despre El că ne iu­beşte. Şi astfel încercăm de cele mai multe ori, cu mintea noastră, să dăm răspunsuri logice, pertinente la aceste întrebări.

Pentru omul credincios, însă, lucrurile se simplifică de la sine: el ştie că „viaţa du­hovnicească nu se desfăşoară la nivelul min­ţii, la nivelul prejudecăţilor, al cunoştinţelor sale teoretice: sunt de acord, nu sunt de acord, este corect, nu, este ilogic. Important nu e să fii de acord sau nu, ci important este să nu fii în minte. A trăi prin minte înseamnă a trăi în timp, înseamnă a întreba: când? până când? de ce eu/mie"[1]. „Noi n-am primit duhul lu­mii", spune Sfântul Apostol Pavel, „ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi gră­im, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciu­nea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul firesc nu pri­meşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte".[2] Atunci când nu opui rezistenţă, ci te aban­donezi, te laşi purtat şi ghidat de mâna lui Dumnezeu, găseşti odihnă sufletească. Ştii şi ai încredere că Dumnezeu poartă de grijă. Înţelegi că viaţa de aici nu este singura reali­tate: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe aces­tea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El"[3].

Asta nu înseamnă că viaţa de aici nu tre­buie trăită şi că nu trebuie să te bucuri de ea. Problema este că noi vrem ca ea să fie într-un anumit fel, şi ea nu este. Lăsarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu desigur că nu rezol­vă pe loc problemele cu care ne confruntăm la un moment dat în viaţa noastră (boală, su­ferinţă, durere). Ele pot rămâne în continu­are realităţi foarte concrete, însă pot fi depă­şite şi, mai mult decât depăşite, biruite pe un alt plan, şi anume acela al credinţei. O cân­tare de la slujba înmormântării spune: „Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chi­nurihttps://apostolia.eu/index.php/christian-dating-guidelines/;toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti"mumsnet husband online dating. Dumnezeu ştie că viaţa de aici este presărată cu greutăţi, neputinţe, încercări, El Însuşi trăind concret această experienţăhttps://apostolia.eu/index.php/poems-for-dating-a-girl/. Dar este şi o răsplată a omului care a răbdat. Răbdarea celui credincios este lăudată şi răs­plătită, şi aici pe pământ, şi în viaţa viitoarehttps://apostolia.eu/index.php/wot-all-preferential-matchmaking-tanks/. Aici, pentru că fortifică spiritul, omul „iese din egoism şi se deschide lui Dumnezeuhttps://apostolia.eu/index.php/dating-app-ecuador/ şi oamenilor. Iar a te deschide lui Dumnezeu înseamnă de fapt a-L găsi[9]. Căci egoismul, prea multa încredere în forţele proprii şi în propria înţelepciune sunt cele care ne opresc de cele mai multe ori să căutăm ajutor la ce­lălalt, fie că e vorba de un semen al nostru, fie că este vorba de Dumnezeu Însuşi. „Dumnezeu ca iubire", spune Părintele Stăniloae, „lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează niciun rău. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii şi a morţii este o ră­tăcire esenţială, o adevărată injurie la adresa Lui"[10].

Şi atunci ce este de făcut? „E necesar să în­veţi trezvia, rugăciunea tăcută, închinarea tă­cută; să trăieşti prin rugăciune, şi nu prin min­te. Cel ce se abandonează este asemenea unei oglinzi. Oglinda nu are preferinţe, nu discri­minează: pe acesta îl voi reflecta, iar pe celă­lalt nu. Cel ce se supune se supune în toate, nu pentru că este de acord sau pentru că i se pare logic, ci pentru că s-a abandonat pur şi simplu Proniei"[11]. Şi, ca să ajungi să nu mai condiţionezi fericirea şi împlinirea vieţii personale de ceva sau de cineva, trebuie să înveţi să-L iubeşti în primul rând pe Dumnezeu. El este Totul. Ce lipsă mai poate avea cel care are „Totul" adică cel care-L are pe Dumnezeu?

Dumnezeu Se propune ca soluţie la orice problemă a omului, de orice natură ar fi ea (su­fletească sau trupească): „Iată, Eu stau la uşă şi bat”. Deci, „cine are urechi de auzit să audă"... şi apoi să deschidă.

Note:

[1] Dan Popovici, „Mâna lui Dumnezeu", revista Sinapsa, nr. III, Ed. Platytera, p. 161.
[2] I Cor. 2, 12-14.
[3] I Cor. 2, 9.
[4] In Patericse spune: „A fost întrebat avva Ammonas: Ce înseamnă calea îngustă şi strâmtă? Iată ce în­seamnă, răspunde acesta, să-ţi zdrobeşti gândurile şi să-ţi tai propriile dorinţe pentru voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă: Iată, noi am lăsat totul şi am venit după Tine" (Ammonas 11).
[5] Cântare din slujba înmormântării mirenilor.
[6] Oare ce explicaţie raţională ar fi trebuit Maica Domnului să găsească la toate câte I s-au întâmplat Fiului ei? Ea n-a stat să găsească vreo logică nedreptăţilor făcute Fiului ei şi nici nu a cerut cuiva so­coteală pentru ele. Pe toate le-a primit cu credinţă. Răspunsul ei a fost de la începutul şi până la sfâr­şitul vieţii sale acelaşi: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău. Facă-se voia Ta, Doamne”. Iubirea ei necondiţionată faţă de Dumnezeu a depăşit şi bucuria (aceea de a fi Mama lui Dumnezeu), şi tristeţea (moartea pe cruce a Fiului ei), întrucât iubirea le cuprinde pe amândouă, fiind de fapt dea­supra lor.
[7] „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui" (Ap. 3, 21).
[8] Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 509.
[9] „Mai ales atunci când te simţi nimicit de povara unei dureri, e bine să consolezi durerile celorlalţi. A te dărui celorlalţi în astfel de cazuri, când nu mai eşti nimic, când în tine însuţi nu mai ai nimic, în­seamnă să dai cu adevărat un pic din Dumnezeu şi să-L găseşti." Aşa L-a găsit pe Dumnezeu tâlharul de pe cruce. Deşi era în aceleaşi chinuri ca Mântuitorul, totuşi a găsit puterea să-I ia apărarea faţă de celălalt tâlhar care-L batjocorea. În acel moment, tâlharul a uitat de sine şi L-a găsit astfel pe Dumnezeu. Iar răspunsul Domnului a fost prompt: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!’.
[10] Dumitru Staniloae, op. cit.,p. 508.
[11] Dan Popovici, op. cit.,p. 164.