Nu putem dobândi în noi chipul lui Hristos decât dacă suntem cu adevărat uniţi, precum Hristos o cerea ucenicilor Săi: iubiţi‑vă unul pe altul, ca să cunoască lumea că sunteţi ai lui Hristos.  

„Viaţa celorlalţi preţuieşte pentru mine mai mult decât eu însumi, decât propria viaţă.” Când veţi ajunge să înţelegeţi aceasta nu vor mai fi neînţelegeri între voi. Dezlegarea unei probleme sau a unei încontrări nu ţine de vreo organizare, nici de o anume purtare, ci de hotărârea de a răbda totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalţi dragostea unei mame.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.

Împărăţia lui Hristos, scrie Sfântul Siluan, este a purta în inima noastră întregul univers şi pe Însuşi Dumnezeu Făcătorul.

Iată paradoxul vieţii creştine: alegând suferinţa lui Hristos pentru lume, avem simţământul de a fi mai aproape de El şi de viaţa vecinică.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei de‑a lungul întregii vieţi, până la sfârşit. Pocăinţa este temeiul a toată viaţa duhovnicească. Simţământul, intuiţia păcatului pot deveni atât de vii în noi, încât să nască cu adevărat o pocăinţă în adânc.

Lupta pentru mântuire este uneori foarte simplă şi primitivă, alteori foarte complicată, dincolo de toată puterea omenească.

Arhimandritul Sofronie,
Din viață și din Duh