Nu putem ajunge la rugăciunea curată de­cât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lu­mină.

Calea către cunoaşterea lui Dumnezeu tre­ce mai înainte de toate prin credinţă, prin dra­gostea lui Hristos şi prin pocăinţă.

Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă greşalele, plângeţi pen­tru ca inima voastră să nu se usuce.

Niciodată nu trebuie să te compari cu ni­meni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferinţele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creştină aceas­tă tragedie pe pământ este urmarea neascultă­rii. Adam a căutat starea dumnezeiască, viaţa vecinică, rupând legătura cu Părintele şi Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în isto­ria omenirii, a urcat pe Golgotha; şi-a ales moar­tea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos în­seamnă a te expune suferinţei. Este de neoco­lit. În măsura în care suntem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii şi în măsu­ra în care viaţa cosmică trece prin noi, trăim tra­gedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.

Dacă nu este înviere, creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noas­tră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lu­mea, în întregul ei, nu va fi mântuită.