„IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri”: înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate ÅŸi poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Înainte de a încerca să‑i descifrăm înÅ£elesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să‑l punem în context. Această pericopă evanghelică face parte din ceea ce se numeÅŸte „Predica de pe munte”, dar care este de fapt cuvântul de început pe care‑l rosteÅŸte Hristos în Galileea mergând către misiunea Sa. Îl găsim la Sfântul Matei ÅŸi la Sfântul Luca, dar este mult mai complet la Sfântul Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20‑49). Alegerea Sfântului Luca este legată de logica lecÅ£ionarului bizantin¹. Mai mult, pericopa nu este bine aleasă: ar trebui început la versetul 27, căci de aici începe învăÅ£ătura lui Hristos despre iubirea de vrăjmaÅŸi. Trebuie adăugat că succesiunea evenimentelor este greu de înÅ£eles la Sfântul Luca²: de aceea vom rămâne la Evanghelia Sfântului Matei.

Domnul, după porunca Tatălui Său, iese din tăcerea Sa către vârsta de 30 de ani ÅŸi merge mai întâi la Ioan pentru a fi botezat ÅŸi astfel arătat ca Mesia. Apoi este ispitit de Satana, pe care îl biruie, ca om. Se întoarce apoi la Nazareth, unde nu este primit ca Mesia: atunci pleacă să se aÅŸeze definitiv la Capernaum, la nord de marea Galileii. Aici, ÎÅŸi cheamă ucenicii ÅŸi începe să predice ÅŸi să vindece. Curând devine vestit. Din clipa în care există un popor pentru a‑L asculta³, Domnul îÅŸi rosteÅŸte cuvântul‑program, cuvântul Său de început. Pentru aceasta, urcă pe un munte⁴ cu ucenicii Săi ÅŸi mulÅ£imile care Îl urmează, ceea ce are deja în sine un înÅ£eles duhovnicesc: înalÅ£ă pe oameni către Dumnezeu. Ajuns în vârf, Se aÅŸază (cosmosul este „trupul” lui Dumnezeu: Hristos este Cuvântul Tatălui, Dascălul dumnezeiesc, ÎnvăÅ£ătorul), înconjurat de ucenicii Săi ÅŸi cu mulÅ£imea venind după ei. Åži aici îi învaÅ£ă.

Acest cuvânt este extrem de lung (durează probabil o zi întreagă) ÅŸi greu, căci conÅ£ine întreaga învăÅ£ătură creÅŸtină. Dar trebuie să înÅ£elegem bine că nu este un cod moral: este vorba de o învăÅ£ătură pur duhovnicească, o iniÅ£iere care are drept scop să ne facă desăvârÅŸiÅ£i, aÅŸa cum Dumnezeu este desăvârÅŸit⁵. Este vorba despre Legea cea nouă. Legea veche (conÅ£inută în cele zece porunci) avea drept scop să‑i facă pe oameni mai puÅ£in răi, după cum spune Sfântul Pavel; Legea nouă, cea a Fericirilor, are drept scop să‑i aducă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfinÅ£enie. De altfel, Hristos face aluzie la aceasta atunci când spune: „AÅ£i auzit că s‑a zis… [în Tora], Eu însă vă spun vouă…” [Eu, cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul care arată cugetele Tatălui]. Aici nu mai vorbeÅŸte Moise, ci Dumnezeu ÎnsuÅŸi.

Cuvântul începe cu Fericirile, care sunt scara sfinÅ£eniei, apoi abordează pe rând toate aspectele vieÅ£ii duhovniceÅŸti, personale ÅŸi de obÅŸte⁶, arătându‑ne numeroase criterii de deosebire a duhurilor. „Capitolul” despre iubirea de vrăjmaÅŸi se află aproximativ la mijlocul acestui cuvânt de început. Este pasajul cel mai greu, dar nu singurul (cf.: a întoarce ÅŸi obrazul stâng când suntem loviÅ£i peste cel drept…, a lăsa să ni se ia nu numai haina, ci ÅŸi cămaÅŸa…, a fi vrednici de gheena focului dacă numim pe fratele nostru nebun…⁷). Trebuie să păstrăm mereu în minte ideea că Domnul vrea să facă din noi dumnezei, să ne iniÅ£ieze în viaÅ£a dumnezeiască: dacă nu, această învăÅ£ătură este de neînÅ£eles.

AÅŸa cum face de multe ori în acest cuvânt, Hristos pleacă de la Vechiul Legământ pentru a vesti pe cel Nou: „AÅ£i auzit că s‑a spus: să iubeÅŸti pe aproapele tău ÅŸi să urăÅŸti pe vrăjmaÅŸul tău. Iar Eu zic vouă: iubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri” (Mt 5, 43‑44), ceea ce îi cutremură, desigur, pe cei care‑L ascultau. Apoi lămureÅŸte ceea ce a rostit ca un loghion, cuvânt al lui Dumnezeu.

Åži, potrivit pedagogiei Sale, pleacă mai întâi de la afirmaÅ£ii de bun‑simÅ£, pe înÅ£elesul tuturor: dacă iubiÅ£i pe cei ce vă iubesc pe voi, dacă faceÅ£i bine celor care vă fac bine nu este nimic neobiÅŸnuit: pentru ce vi s‑ar mulÅ£umi atunci? Chiar ÅŸi păcătoÅŸii ÅŸi răii fac astfel. Nu încape nici o îndoială. Apoi înalÅ£ă puÅ£in nivelul discuÅ£iei: faceÅ£i celorlalÅ£i ceea ce aÅ£i vrea să vă facă ÅŸi alÅ£ii vouă. Nici un om nu ar vrea să i se facă rău: atunci nu faceÅ£i nici voi altora. Apoi atinge culmea vorbind despre Dumnezeu Tatăl: voi sunteÅ£i răi, ticăloÅŸi ÅŸi stricaÅ£i, ÅŸi totuÅŸi Tatăl vostru cel ceresc face să răsară soarele ÅŸi trimite ploaia, ÅŸi pentru buni ca ÅŸi pentru răi. Aici atingem o culme duhovnicească. Aceasta înseamnă: Dumnezeu, Tatăl vostru, nu lucrează după purtarea voastră, nu este condiÅ£ionat de voi, este bun în Sine, liber ÅŸi nepătimitor. Dacă nu ar fi fost milostiv, nu ar mai fi existat nimic pe pământ, zidirea ar fi încetat să existe. FiÅ£i ca ÅŸi El, faceÅ£i ca ÅŸi El. Trebuie să băgăm de seamă că Hristos, aici, nu îndreptăÅ£eÅŸte nelegiuirea. Åži, de altfel, nu a spus că nu ar fi judecată. Ne arată o purtare faÅ£ă de noi înÅŸine: să nu ne lăsăm biruiÅ£i de rău. 

Acum se cuvine să intrăm în conÅ£inutul cuvintelor, în înÅ£elesul lor adânc. „IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri” presupune doi termeni: a iubi ÅŸi vrăjmaÅŸi. VrăjmaÅŸul. Uneori auzim zicându‑se: eu nu am vrăjmaÅŸi. Este o inepÅ£ie, căci acest lucru nu depinde de noi. Dacă mă port nelegiuit cu o persoană ÅŸi ea mă urăÅŸte, voi avea un vrăjmaÅŸ, dar aÅŸ purta răspunderea pentru aceasta. Într‑adevăr, acest lucru este foarte uÅŸor de ocolit. Dar de fiecare dată când facem un pas către Dumnezeu, întâlnim vrăjmaÅŸi: pe demoni. Iar aceasta există ÅŸi printre oameni: orice purtare cinstită, bună, dezinteresată trezeÅŸte de obicei gelozie, ură, calomnie. În acest caz, vrăjmaÅŸii nu depind de noi. Nu trebuie să avem o viziune romantică sau sentimentală: orice om duhovnicesc întâlneÅŸte vrăjmaÅŸi. Hristos a avut mulÅ£i vrăjmaÅŸi ÅŸi încă mai are ÅŸi astăzi: sunt cei ce L‑au urât pe nedrept.

A iubi: ce înseamnă cu adevărat a iubi? Să luăm un exemplu, exemplul desăvârÅŸit al lui Hristos. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este iubire, căci „Dumnezeu iubire este” (1 Ioan 4, 8). Iar firea Sa omenească este pe deplin după chipul firii Sale dumnezeieÅŸti. TotuÅŸi, dacă ne uităm cu luare aminte la viaÅ£a Sa pământească ÅŸi la învăÅ£ătura Sa, în multe rânduri S‑a arătat neînduplecat, aspru, ca să nu spunem neîndurător: a dat reguli de excludere (în legătură cu certarea frăÅ£ească), de divorÅ£ (legat de adulter) ÅŸi a certat cu multă asprime chiar ÅŸi pe ucenicii Săi. Să luăm un caz printre atâtea altele: când Petru Îl dojeneÅŸte, după prima vestire a Patimilor (Mt 16, 22‑23), Hristos îi răspunde „Înapoia Mea, Satano…” . Åži oare totuÅŸi Hristos nu‑l iubea pe Petru? Ba da, l‑a iubit întotdeauna. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm la o parte din înÅ£elesul verbului „a iubi” tot ce este sentimental, psihologic sau romantic. A iubi nu înseamnă ca „toată lumea să fie bună ÅŸi drăguÅ£ă” ÅŸi să trecem cu vederea ce este rău. A iubi are multe semnificaÅ£ii diferite (în greacă, există mai multe verbe pentru a exprima iubirea, spre deosebire de franceză). Acest termen înseamnă mai ales: a face binele, a dărui, a se dărui. De altfel, Hristos desluÅŸeÅŸte aceasta: „faceÅ£i bine celor care vă urăsc, binecuvântaÅ£i pe cei ce vă blestemă, rugaÅ£i‑vă pentru cei ce vă batjocoresc…” (Luca 6, 26‑27). Nu a spus: spuneÅ£i că sunt buni, că nu fac rău, că au dreptate să fie ticăloÅŸi. Aici avem deja o cheie de înÅ£elegere, o apropiere de taină.

Dar aceasta nu e de ajuns ca să ajungem „desăvârÅŸiÅ£i”. Această poruncă a lui Hristos rămâne extrem de grea, ca să nu spunem cu neputinÅ£ă de împlinit. Într‑adevăr, cum putem face bine cuiva care ne ocărăÅŸte, ne batjocoreÅŸte, ne loveÅŸte fără motiv sau face aceasta altcuiva de faÅ£ă cu noi? AÅŸ vrea să dau un sfat duhovnicesc înainte de a arăta care este, după SfinÅ£ii PărinÅ£i, dezlegarea tainei.

Trebuie să o luăm încet ÅŸi să încercăm să facem ceea ce este cu putinÅ£ă, după puteri. De pildă: să nu întoarcem răul pentru rău; este greu, dar este cu putinÅ£ă. Să ne amintim că o persoană rea rămâne totuÅŸi chipul lui Dumnezeu. Să ne gândim că o persoană rea poate avea circumstanÅ£e atenuante (povestea vieÅ£ii ei, contextul). Să ne amintim că ÅŸi noi am căzut poate într‑o ticăloÅŸie asemănătoare sau că am putea cădea, dacă nu ne‑ar apăra Dumnezeu… Toate acestea ne vor ajuta să luăm distanÅ£ă faÅ£ă de reacÅ£iile imediate ÅŸi instinctive ÅŸi să ne apropiem de înÅ£elegerea adâncă a acestei porunci. Aceasta ne va îngădui deja să punem în practică două dintre poruncile lui Hristos: „binecuvântaÅ£i pe cei care vă blestemă” ÅŸi „rugaÅ£i‑vă pentru vrăjmaÅŸii voÅŸtri”: este greu, dar ne stă în puteri.

Dar trebuie să mergem mai departe, iar PărinÅ£ii, mai ales Sfântul Siluan de la Athos⁸, ne ajută. Chiar faptul de a putea simÅ£i iubire pentru o fiinÅ£ă rea, ticăloasă ÅŸi josnică este un lucru cu adevărat dumnezeiesc. Noi ne putem pregăti, putem înainta, progresa către această împlinire, dar nu putem trece ultima treaptă prin propriile noastre puteri. Dumnezeu singur o poate face în noi: singur Duhul Sfânt poate împlini acest lucru în noi. Sfântul Siluan, care a avut experienÅ£a duhovnicească a Iadului veÅŸnic ÅŸi care a fost nevoit să trăiască ani de zile în tovărăÅŸia demonilor, adică a celor mai mari vrăjmaÅŸi ai Omului, aduce o mărturie de căpătâi: spune că iubirea de vrăjmaÅŸi este singura chezăÅŸie de netăgăduit a prezenÅ£ei Duhului Sfânt în sufletul omului. AÅŸ vrea să ilustrez această zicere printr‑o istorisire din viaÅ£a adevărată. În timpul RevoluÅ£iei bolÅŸevice, creÅŸtinii – ÅŸi mai ales clerul – erau arestaÅ£i în masă ÅŸi adesea executaÅ£i sumar. Un episcop ortodox a fost arestat de sinistra Ceka ÅŸi dus dinaintea unui comisar politic. S‑a retras în el însuÅŸi ÅŸi i‑a spus lui Dumnezeu: Doamne, cum pot să iubesc pe acest om? Åži atunci a fost umplut de Duhul Sfânt, care a strălucit în el de iubire pentru acel vrăjmaÅŸ al lui Dumnezeu. Comisarul politic nu a putut îndura această putere a iubirii; i‑a spus: pleacă de aici, ÅŸi l‑a dat afară. Astfel a fost salvat episcopul.

Am întâlnit o dată în viaÅ£a mea (doar o singură dată) un om capabil să‑şi iubească vrăjmaÅŸii: am fost martor ocular⁹. A‑i urma pilda îmi este cu neputinÅ£ă, dar am rămas marcat pentru totdeauna. Dumnezeu mi‑a arătat că este cu putinÅ£ă.

Slavă Å¢ie, Doamne, Duhule Sfinte, Slavă Å¢ie!

Părintele Noël TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Lecționarul bizantin, pentru ciclul pascal, propune o citire sistematică a Evangheliei Sfântului Matei, apoi a celei după Sfântul Luca, în timp ce lecționarele occidentale aleg pericopele, în funcÅ£ie de temă, din toate cele patru Evanghelii.

2. Evangheliile sunt clasate după ordinea vechimii lor, de la cea mai veche (Matei) la cea mai recentă (Ioan), după TradiÅ£ie, ai cărei martori de căpătâi sunt Sfântul Irineu de Lyon (secolul al II‑lea) și Eusebiu din Cezareea (secolul al IV‑lea). Evanghelia lui Luca, în realitate cea a lui Pavel, este cea mai recentă dintre cele trei Sinoptice. Dar Pavel nu este un „martor ocular”: este un martor în duh, căci a primit o revelaÅ£ie personală de la Hristos, la destul de mult timp după Cincizecime.

3. Sfântul Ioan Botezătorul a predicat „în pustie” pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii după cădere. Hristos însă predică poporului, omenirii, pentru că El a venit printre oameni pentru a‑i mântui. Cum spune El Însuși: „Această poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 18).

4. Muntele Fericirilor este, conform Tradiției, muntele Kurun Hattin, un platou care se află la 50 m deasupra Mării Galileii, la aproximativ 5 km vest de Capernaum și la 3 km nord de Magdala.

5. „FiÅ£i dar voi desăvârÅŸiÅ£i, după cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârÅŸit este” (Mt 5, 48), chiar ceea ce spune Hristos în încheierea pasajului despre iubirea de vrăjmaÅŸi, la Sfântul Matei.

6. Spre mijlocul cuvântului Său, în momentul în care vorbeÅŸte despre rugăciune, Hristos revelează Rugăciunea prin excelenÅ£ă, Tatăl Nostru.

7. Să nu uităm ÅŸi de „să ne tăiem mâna dreaptă sau să ne scoatem ochiul drept”, dacă se fac pentru noi prilej de „sminteală” (Mt 5, 29‑30). Aici suntem însă în domeniul simbolicului: cuvântul de început nu este numai duhovnicesc, ci are ÅŸi un puternic caracter simbolic. 

8. Sfântul Siluan Athonitul (1866‑1938), călugăr rus la Muntele Athos între 1892 ÅŸi 1938, a făcut experienÅ£a Iadului veÅŸnic timp de aproape 15 ani. Cuvintele ÅŸi scrierile sale ne sunt cunoscute datorită ucenicului său, Părintele Sofronie.

9. Este vorba de primul meu episcop, Episcopul Ioan de Saint‑Denis (Eugraph Kovalevsky, 1905‑1970). L‑am văzut acuzat în public de o parte din clerul său în 1966, fără să deschidă gura. Nu a spus niciodată nici un cuvânt urât despre cei care‑l nedreptăÅ£eau ÅŸi cărora le dăduse tot ce avea. La 40 de ani după moartea sa, am avut ocazia să consult arhivele: în scrisorile sale de pe urmă adresate Arhiepiscopului său, Sfântul Ioan de Shanghai, nu a scris nici un cuvânt urât, nici un cuvânt de judecată sau de reproÅŸ despre cei care‑l distrugeau. Îi cerea pur ÅŸi simplu sfat pentru purtarea pe care se cuvenea să o aibă. Åži totuÅŸi detractorii săi încă îi întinează amintirea, ca ÅŸi cum ar fi un răufăcător.