În întreaga sa istorie, monahismul ortodox a cunoscut forme diverse, de la pustnici, ale căror începuturi se află în pustia Egiptului sau Palestinei, până la marile comunităÅ£i, disciplinate prin regulile Cuviosului Pahomie sau ale Sfântului Vasile cel Mare. Monahul, fie că trăieÅŸte singur, fie că trăieÅŸte în comunitate, este un martor ÅŸi un profet al împărăÅ£iei ce va să vină. FuncÅ£ia sa este una harismatică, destinată să slujească Bisericii ÅŸi lumii.

Monahul lasă pe tată ÅŸi pe mamă, pe fraÅ£i ÅŸi surori pentru Domnul, lasă comoditatea locuinÅ£ei sale ca să se închidă într‑o mănăstire, departe de lume, până la sfârÅŸitul vieÅ£ii. El leapădă haina lumească a libertăÅ£ii ÅŸi îmbracă cu bucurie rasa neagră monahală a robiei de bunăvoie. Se osteneÅŸte în privegheri epuizante ÅŸi în slujbe de zi cu zi. I se osifică trupul, i se sapă obrajii, i se adâncesc ochii, ÅŸi apoi priveÅŸte totul atât de liniÅŸtit.

Rânduieli ÅŸi aÅŸezăminte monahale au scris de‑a lungul timpului mai mulÅ£i sfinÅ£i ai Bisericii. Primul a fost Cuviosul Pahomie cel Mare, după care Cuviosul Orsisie, stareÅ£ul mănăstirii din Tabena, scrie ÅŸi el un AÅŸezământ al vieÅ£ii monahale, urmat de Rânduiala SfinÅ£ilor PărinÅ£i Serapion, Macarie, Pafnutie ÅŸi a altor 34 de stareÅ£i, păstrată de Benedict de Anian în a sa adunare de rânduieli de la SfinÅ£ii PărinÅ£i (PL, vol. 103). Sfântul Macarie Alexandrinul a scris ÅŸi el câteva rânduieli ÅŸi o epistolă către monahi. Dar cel care a scris într‑un mod cu mult mai amănunÅ£it decât toÅ£i precursorii săi rânduielile vieÅ£ii monahale a fost Sfântul Vasile cel Mare, care a cunoscut pravilele ÅŸi îndrumările Sfântului Antonie cel Mare ÅŸi ale Cuviosului Pahomie cel Mare, precum ÅŸi ale celorlalÅ£i părinÅ£i ai pustiei răsăritene de până la el. Dacă rânduielile Cuviosului Pahomie cel Mare au fost în număr de 194, ale Sfântului Vasile cel Mare au fost în număr de 419. Aceste rânduieli, cunoscute sub numele de Regulile Mari ÅŸi Mici, se ocupă mai mult cu partea lăuntrică a vieÅ£ii monahului, fiind de o profunzime covârÅŸitoare.

Sfântul Ioan Casian, după ce ÅŸi‑a făcut ucenicia în mănăstirile Răsăritului, a întemeiat în Apus două mănăstiri, introducând în ele rânduiala pe care a văzut‑o în Orient. La rugămintea altor episcopi din împrejurimi care au vrut să aibă mănăstiri la fel, Sfântul Ioan Casian a scris AÅŸezămintele monahale, descriind în 36 de cărÅ£i cum se desfăÅŸoară viaÅ£a monahilor din Răsărit. DeÅŸi nu toate principiile cuprinse aici sunt considerate valabile pentru viaÅ£a de obÅŸte, totuÅŸi el este primul din Apus care a dat rânduieli monahale specifice acestei părÅ£i a Europei.

Cuviosul Benedict de Nursia (480-543) a scris ÅŸi el o rânduială pentru călugării din cele 13 mănăstiri pe care le‑a întemeiat. El este al patrulea ctitor al vieÅ£ii monahale ÅŸi al doilea dintre apuseni care adaptează trăirea vieÅ£ii de obÅŸte la condiÅ£iile climaterice, sociale ÅŸi psihologice ale Apusului, fără a altera esenÅ£a răsăriteană.

Desigur că de‑a lungul timpului au mai scris ÅŸi alÅ£i SfinÅ£i PărinÅ£i cărÅ£i de sfătuire ÅŸi îndrumare pentru călugări. La noi în Å£ară, o preocupare deosebită pentru regulile monahale au arătat Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Calinic de la Cernica, iar în Moldova Sfântul Paisie de la NeamÅ£, care a avut o însemnată contribuÅ£ie la revigorarea monahismului românesc.

Să nădăjduim și „să recunoaștem că, în pofida problemelor cu care se confruntă monahismul, acesta încă mai poate răspunde nevoilor spirituale ale credincioșilor Bisericii și ale lumii întregi, păstrându‑se, ca oarecând în vremea prorocului Ilie, mulți genunchi care n‑au căzut înaintea fiarei contemporane (banul și modernismul)”. Beneficiem încă de modele de mănăstiri fidele regulilor impuse de Sfinții Părinți, de modele de monahi, pustnici și duhovnici rugători și jertfitori pentru întreaga lume. De aceea, avem certitudinea că Dumnezeu va renaște prin fiecare tânăr care își poartă genunchii spre altar un monah destoinic, un duhovnic bun și un rugător pentru poporul său și pentru întreaga lume.

Și astăzi se constată o importantă dimensiune slujitoare a monahismului prin aceea că mănăstirile ortodoxe sunt adevărate școli de misiune creștină ortodoxă, prin rugăciunile și predicile călugărilor, prin îndrumarea pe care o dau în Taina Spovedaniei tuturor celor care vin de aproape și de departe pentru a găsi alinare și vindecare de bolile sufletești, ca și prin opera filantropică pe care monahismul o săvârÅŸeÅŸte pentru cei bolnavi, bătrâni și lipsiți. De asemenea, în tot mai multe mănăstiri se intensifică activitatea misionară pentru copii și tineri. În ultima perioadă, se organizează în mănăstiri tabere unde aceștia sunt inițiați în tainele credinței creștine și unde primesc răspuns la întrebările lor existențiale.

Așadar, mănăstirea și monahismul îmbrățișează ca o mamă duhovnicească pe toți fiii și fiicele. Pentru unii, ea devine spital duhovnicesc unde se pansează și se vindecă răni, iar pentru alții reprezintă o academie duhovnicească. Și unii, și alții sunt candele aprinse în candelabrul Bisericii și candidați la sfințenie, pentru că povestea vieții fiecăruia poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt.