Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie şi aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune aşezări din inima noastră şi le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va pune în schimb viaţa Sa în aceste daruri şi ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viaţă. 

Iar al treilea lucru este citirea permanentă a Scripturii. Cuvântul lui Dumnezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l‑a izvorât. Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune şi pentru toată buna făptuire.

Liturghia trebuie să devină centrul vieţii creştinului, atât pentru preot, cât şi pentru mireni. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Când ne pregătim pentru Liturghie, naştem în inima noastră înclinaţii duhovniceşti: de smerenie, de credinţă arzătoare, de pocăinţă şi de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva şi noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toţi ceilalţi credincioşi şi cu sfinţii şi ne va învrednici să intrăm în părtăşie cu harul care este în Liturghie. 

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai Dumnezeu şi omul însuşi. Dar uneori se întâmplă că nici noi înşine nu mai ştim ce e în sufletul nostru. Oamenii au atâtea feţe încât nu îţi poţi da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, suntem zgârciţi, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori uşuratici. Puţini sunt oamenii constanţi, fie în rău, fie în bine. Şi eu am atâtea feţe şi în toate mă regăsesc atât de mult încât nici nu mai ştiu care mă reprezintă cel mai bine; cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste feţe voi merge la judecată? 

Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n‑au fost săvârşite de oamenii răi cu desăvârşire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci, nu‑i aşa, cine ar urma un om rău cu desăvârşire? Răul nu e atât de rău dacă nu are în el amestecat şi puţin bine.

Odată, când am fost la Essex, am avut o discuţie cu arhimandritul Zaharia, una dintre acele discuţii care te urmăresc toată viaţa. Am ajuns să discutăm despre lacrimi, pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălţimilor. Atunci părintele Zaharia mi‑a zis un lucru pe care nu pot să‑l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraţi doar atunci când plângem. Ştiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca şi râsul. Cred că ar trebui să plângem cel puţin la fel de des precum râdem. La un moment dat, oamenii au început să considere plânsul ceva ruşinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că şi râsul poate trăda o slăbiciune. 

Tata plângea uşor şi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz şi care vorbea tare. Dacă te chema să‑ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar şi când te ruga să‑i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Şi cu toate acestea plângea la filmele proletare. Plângea când vedea bătrâni săraci, copii flămânzi şi îndeobşte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mămica îl putea lua peste picior şi el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuşi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faţa dură a tatei cum se schimba atunci când plângea la filme, ştergându‑şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuşi şi era atât de curat şi atât de bun. Restul era viaţa cu mizeriile ei, cu sărăcia şi mândria ei, cu tot ce e străin şi îl însingurează pe om, ducându‑l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceştia sunt cei mai frumoşi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristeţea şi apăsarea oamenilor neîmpliniţi sau loviţi de vreo suferinţă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineaţă care străbate prin ceaţă. Aceştia sunt oamenii pe care îi iubeşti fără să ştii de ce şi revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseşte. Nu este o mai mare bucurie în viaţă decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deşi ei pot trece neobservaţi. Pentru a‑i recunoaşte trebuie ca şi tu să fi plâns măcar o dată în viaţă, să plângi de‑adevăratelea.

Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinţei curg sub luminile reclamelor, în oraşele mari, în băi, în aşternuturi, în maşini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de ştiri, dincolo de talk‑show‑urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaţie, cu noile ei tehnologii, care se întrec una pe alta, este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit şi o grămadă de oameni îşi trăiesc adevărata condiţie, aflându‑se în cele mai sincere, cele mai sfâşietoare momente ale vieţii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimţire. Şi doar atunci când suferinţa dă buzna în viaţa noastră, doar atunci perdeaua indiferenţei cade de pe faţa lumii. Lumea apare aşa cum e ea, cu răul şi cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne‑ar orbi.

Pr. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori

În măsura în care iubim, ne umplem de rost şi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Prin iubire cunoaştem şi îl vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ştie ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să ştie că asta înseamnă să iubeşti. 

Pr. Savatie Baştovoi, Carte de despărţire