Felul său de a „opera” nu a fost întotdeauna același: probabil că depindea de indivizi și de împrejurări. În general a vindecat bolnavii care se găseau în fața Lui, dar și pe cei aflaţi la distanță [ca de pildă pe sluga Sutașului¹]. Cel mai adesea vindecările au fost imediate și complete, uneori însă le‑a cerut bolnavilor să facă un efort (ca de pildă celor zece leproși² [„duceți‑vă și vă arătați preoților”] sau orbului din naștere³ [„mergi și te curăță la scăldătoarea Siloamului”], în scop pedagogic. E limpede că adesea a vrut să dea o învățătură precisă: fie martorilor vindecării (ca de pildă în cazul bolnavului de idropică⁴, într‑o zi de sabat, pentru a‑i certa pe Fariseii care Îl invitaseră la masa lor, sau în cazul omului cu mâna uscată⁵, într‑o zi de sabat, în sinagogă), fie bolnavului (ca de pildă slăbănogului de la Vitezda⁶: „să nu mai păcătuiești”), dar nu mereu (există însă întotdeauna o învățătură de facto pentru persoana vindecată).

Un lucru se arată însă clar în Evanghelie şi se întâmplă aproape de fiecare dată: Hristos nu a început prin a vindeca, a început prin cuvânt, prin învățătură, fiindcă pentru asta a venit El, Cuvântul Tatălui: a venit să arate cugetele Tatălui Său ceresc și să‑L arate pe Dumnezeu așa cum este. Căci a vrut și a nădăjduit întotdeauna să fie crezut pe cuvânt, ceea ce Adam și Eva nu au făcut (neascultând de cuvântul lui Dumnezeu, porunca Lui, nu s‑au încrezut în El, nu L‑au iubit). Acest lucru îl așteaptă Hristos de la noi. De altfel, în Evanghelia sa, care ne slujește de referință cronologică, după ce a istorisit viața lui Hristos până la Teofanie Sf. Matei spune că „Iisus a început să propovăduiască” [pocăința] (Mt. 4, 17) şi că „străbătea toată Galileea, învățând în sinagogi (…) și vindecând toată boala și toată neputința din popor” (Mt. 4, 23). Apoi Matei redă Cuvântul de început în întregimea lui⁷ și abia pe urmă istorisirea primei vindecări, vindecarea unui lepros, despre care vom vorbi aici.

Vindecările vor veni după Cuvintele Sale de învățătură,pentru a‑I întări cuvântul și pentru a arăta că este cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu. La fel va fi și cu celelalte minuni, de pildă înmulțirea pâinilor și a peștilor: Hristos a hrănit mai întâi sufletul celor ce‑L ascultau şi abia după aceea le‑a dat pâine, hrană materială. Domnul voia să‑i învețe pe oameni adevărata ierarhie a valorilor și să‑i lase fiecăruia libertatea de a crede în El, fără constrângere, nu ţinea să condiționeze oamenii, să‑i oblige să creadă în El (ar fi fost posibil lucrul acesta dacă ar fi început prin a face minuni). De atlfel, este interesant de remarcat că foarte mulți oameni nu au văzut aceste minuni, iar cea mai mare parte dintre ei vor striga „La moarte cu el!” în Vinerea Paștilor: Hristos nu le‑a încălcat libertatea.

Toate vindecările pe care le va săvârși, fie în public, fie în privat, sunt acte taumaturgice⁸, adică minuni. Numai Dumnezeu putea face ceea ce a făcut El. După cum va spune Hristos: „n‑au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22) și „M‑au urât pe nedrept” (In. 15, 25). 

Iisus era extrem de faimos în Israel pentru vindecările Sale: nu putea merge nicăieri fără să I se aducă bolnavi, infirmi și neputincioși. Acest fapt este confirmat de „clarvăzători”, care sunt mereu uimiți de numărul de bolnavi aduşi dinaintea lui Rabbi din Nazaret. Textele liturgice Îl vor numi „Doctorul sufletelor și al trupurilor”. Vindecarea leprosului, despre care vom vorbi, este un bun exemplu.

Această Evanghelie este relatată de cei trei Sinoptici aproape în aceiași termeni, lucru destul de rar. Dar Sf. Matei este cel care ne indică momentul exact în desfășurarea misiunii lui Hristos. Faptele se petrec imediat după Cuvântul de început („Predica de pe munte”)⁹. Domnul Și‑a început apostolatul printr‑un cuvânt foarte lung, care a durat o zi întreagă, dacă nu chiar mai multe, în vârful unui munte, simbol al Cerului, dinaintea unei mulțimi numeroase, pentru că era deja cunoscut în Galileea. Acest cuvânt este „Legea cea nouă”, Legea Adevărului, a Vieții și a Iubirii, care le va îngădui oamenilor să devină desăvârșiți, asemănându‑se lui Dumnezeu, și să intre în Împărăția Sa. Primul lucru pe care îl va face după ce a coboarât din nou „pe pământ” va fi să vindece un lepros, apoi pe sluga sutașului din Capernaum și în fine pe soacra lui Petru (Hristos nu‑Și uită prietenii și ucenicii). Iar seara, după cină, i se aduc îndrăciți și bolnavi: pe unii îi va dezlega și pe alții îi va vindeca. Astfel Își arată puterea dumnezeiască, ceea ce întărește cuvintele Sale (marele Său Cuvânt de început) și le arată tuturor că S‑a pogorât din Ceruri pentru a avea grijă de oameni, pentru a‑i îngriji, pentru a‑i vindeca (și, in fine, pentru a‑i izbăvi de moarte). Aceasta este pedagogia minunată și mântuitoare a lui Hristos.

Să ne întoarcem la lepros. Iisus coboară de pe munte cu „o mulțime mare care‑L urma”, atât de entuziastă încât nu se putea despărți de El. Dar deodată un lepros se apropie de El, lucru ciudat, care contravine Legii lui Moise. Într‑adevăr, leproșii trebuiau să trăiască „în afara taberei”, adică a zonelor locuite, să poarte straie rupte și să strige „Necurat! Necurat!”; în plus, trebuiau să vorbească de la distanță, să nu atingă pe nimeni și să nu fie atinși de nimeni. Lepra este într‑adevăr foarte contagioasă, iar poruncile Legii erau foarte riguroase în priviţa leproșilor¹⁰, care erau excluși din societatea evreiască. Avem un bun exemplu de aplicare a Legii în cei „10 leproși”¹¹ pe care Hristos îi va vindeca mai târziu, cu prilejul „urcării Sale către Ierusalim”: ei nu intră în sat, stau la distanță de Hristos și strigă spre El.

Pentru a înțelege situația, trebuie să recurgem la surse exterioare Evangheliei: acest lepros era lăsat de proprietarul locurilor, cărturarul Ioan, să trăiască pe pământul lui, putea deci să se simtă „acasă”. Totuși, leprosul a dat dovadă de o îndrăzneală nebunească. De altfel, tradiția ne spune că reacția mulțimii a fost foarte puternică, respingându‑l cu violență, pentru că era acoperit de plăgi purulente, care miroseau foarte urât, iar Hristos a trebuit să intervină și să‑i certe. Toate bolile pe care Hristos le va vindeca sunt, bineînțeles, reale (și încă există), dar ele au și un înțeles simbolic, legat de păcat. Lepra, care roade măruntaiele, îl desfigurează pe om [chip al lui Dumnezeu] și îl izolează de frații săi, este probabil simbolul cel mai expresiv al păcatului și al căderii. Iisus însă rămâne senin și‑l lasă să se apropie, pentru că Îi este milă de oameni.

Acest lepros îndrăzneț are o purtare duhovnicească remarcabilă: se închină dinaintea lui Rabbi din Nazaret, apoi spune o frază extraordinară: „Doamne¹²de voiești, poți să mă curățești¹³”. Câtă credință în Iisus! Probabil că ascultase cuvântul de început, discret, la o parte de mulțime, și înțelesese: era convins că Rabbi Iisus este Mesia. Dinaintea unei asemenea credințe, Hristos reacționează pe loc. Sf. Marcu precizează că „lui Iisus I s‑a făcut milă”, cum se întâmplă adesea în Evanghelie. Mila sau compasiunea constă în a „suferi împreună”, adică a purta împreună cu celălalt suferința. Dumnezeu suferă văzându‑ne nefericiți (deși noi suntem responsabili de această nefericire, dar păcatul nostru este o copilărie). Şi atunci pe loc „Își întinde mâna și Se atinge de el”, fapt incredibil din punct de vedere al Legii¹⁴ și al reacțiilor omenești obișnuite¹⁵. Lui Hristos nu‑I este frică: Dumnezeu nu Se dă înapoi dinaintea „duhorii păcatelor noastre”. Acest lucru trebuie să ne liniștească și să ne dea nădejde. Și mai zice: „voiesc¹⁶: curățește‑te”. Omul este vindecat pe loc („și îndată s‑a îndepărtat lepra de la el”). Leprosul plânge de bucurie, iar mulțimea este uluită. Ce om pe lume ar fi putut face asta? Niciunul! Și totuși, după trei ani, Sinedriul Îl va osândi pe Iisus la moarte, iar mulțimea, nerecunoscătoare, va urla: „La moarte cu el!”.

Apoi Domnul îi va spune un cuvânt care poate părea ciudat: „vezi, nimănui să nu spui nimic”¹⁷, după cum va spune de multe ori cu prilejul vindecărilor Lui minunate. Motivul probabil este că nu voia să fie luat drept un om care are „puteri”, un fel de guru, mediatic și popular; voia să fie crezut pe cuvânt, să fie primit pentru ceea ce era cu adevărat, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și pentru ca oamenii, văzând sfințenia purtării și a vieții Sale, să‑I urmeze. Apoi zice: „mergi de te arată preotului”, lucru conform Legii (un preot trebuia să verifice că fostul lepros era cu adevărat vindecat, abia atunci îl reintegra în societatea evreiască), „şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise [adică Legea],spre mărturie lor”. Adică, înainte de orice, mulțumește‑I lui Dumnezeu și fă acest lucru dinaintea tuturor („spre mărturie lor”, întru faptul că Dumnezeu te‑a vindecat). Ce desăvârșire dumnezeiască în umanitatea Sa! Ce smerenie! Nici o clipă nu a spus „Eu sunt Mesia”; și nu a cerut nicio mulțumire pentru El însuși.  Cuvântul Său a fost „mulțumește Tatălui Meu ceresc, care este și Tatăl vostru”. Hristos raportează întotdeauna la Dumnezeu, Tatăl Său ceresc, Izvorul a toate, ceea ce face și spune. Este mereu întors către¹⁸ Tatăl Său, ca Dumnezeu‑Fiul și ca om. Iar ce i‑a spus leprosului vindecat este valabil pentru toți oamenii. Ce lecție duhovnicească pentru noi! Dacă Hristos a făcut asta cu leprosul din Galileea, înseamnă că va face la fel şi cu noi, cu o condiție însă: aceea de a crede în El pe deplin. 

Hristos să ne vindece de lepra păcatelor noastre și să fie binecuvântat în veci!

Note: