Minunea a fost istorisită de cei trei Sinoptici și comentată, printre alții, de Sf. Ilarie de Poitiers, de Sf. Ambrozie de Milano și de Sf. Ioan Gură de Aur. Nu pare a fi citită duminica în diferitele rituri.

Învățătura pe care vrea să o dea Hristos privește înțelesul adevărat și duhovnicesc al Sabatului, care va fi o piatră de poticnire între „evrei” și El.

La cei trei Sinoptici, scena se petrece la începutul misiunii Domnului. La Sf. Matei, care este în general cel mai precis și cel mai exact în ceea ce privește cronologia, ea se petrece după sfaturile de misiune pe care le-a dat celor Doisprezece (cap. 10) și după elogiul făcut de El lui Ioan Botezătorul (cap. 12). Dar este un lucru care apare identic la cei trei – ceea ce este destul de rar în Evanghelie – și faptul că evenimentul care se petrece înaintea minunii, și care îngăduie învățătura lui Hristos, este același, și privește sabatul: Domnul străbate un câmp cu ucenicii Săi în ziua de sabat și, cum le era foame, aceştia smulg spice [care se presupune că erau de grâu], le zdrobesc și mănâncă făina². Acest lucru ni se poate părea fără importanță, dar Fariseii, care sunt mereu la pândă după cele mai mici fapte și gesturi ale lui Hristos, pentru a-L putea ataca, află și Îi reproșează vehement că „fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta”. Probabil că ei asimilau acest gest cu munca profană³. Domnul îi ceartă cu tărie, amintind că regele David – referință absolută pentru evrei –, fiindu-i foame pe când era urmărit de oamenii regelui Saul, intrase în cortul mărturiei [care a fost înaintea Templului] și mâncase „pâinile punerii înainte”, care se cuveneau preoților⁴, arătându-le că preoții, în Templu ,călcau rânduiala sâmbetei (Templul era imens, ei mergeau mai mult decât era îngăduit și multe dintre faptele lor nu erau strict religioase)⁵. Şi sfârșește (la Sf. Matei) amintind ceea ce Sfântul Duh spusese prin gura prorocului Osea (6, 6): „Milă voiesc, iar nu jertfă”, şi mai zicând că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă⁶; prin urmare, Fiul Omului este Domn și al sâmbetei [adică stăpân al sâmbetei]” (Mc 2, 27-28), de aceea mai zice El (Matei, 12, 6): „Ci grăiesc vouă că mai mare decât templul este aici” (adică Cel pentru Care s-a zidit Templul, Fiul lui Dumnezeu, Mesia).

Minunea care ne privește se petrece chiar după aceasta și va încununa învățătura Sa dinaintea întregului popor.

La cei trei Evangheliști ea are loc într-o zi de sâmbătă și într-o sinagogă, probabil cea din Capernaum, unde Domnul se ducea adesea, și unde cunoștea pe toată lumea: mergea acolo în fiecare sâmbătă pentru a participa la slujbă și pentru a învăța. Este foarte probabil că Hristos a fost însărcinat de șeful Sinagogii să citească Scriptura și să o comenteze, după cum vedem în cazul Sinagogii din Nazaret, la Lc (4, 16-17), căci era un rabin faimos.

În mulțimea de față erau și câțiva farisei, aşezaţi în primul rând, siguri de ei. Iar Sinopticii spun că mai era în acea mulțime și „un om având mâna uscată”: aceasta înseamnă probabil că avea un braț paralizat, care se atrofiase din lipsă de exercițiu, și a cărui mână, inertă, spânzura trist, ceea ce era un handicap important, mai ales într-o vreme în care totul se făcea manual.

„Cărturarii şi fariseii Îl pândeau de-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină”, precizează Sf. Marcu și Sf. Luca.  Aici Evangheliștii spun lucruri diferite: la Sf. Matei, într-adevăr, cărturarii și fariseii Îl iscodesc pe Iisus pentru a vedea dacă „se cade a vindeca sâmbăta”. Trebuie să recurgem la tradiție, care ne dă un plus de informație: ea spune că fariseii ar fi adus pe ascuns acest om neputincios pentru a-L ispiti pe Iisus și spre a vedea dacă va încălca sâmbăta vindecându-l. Acest lucru este confirmat de Sf. Luca, la care găsim că „El știa gândurile lor” și deci capcana care I se întinsese.

Hristos le-o ia aşadar înainte și îi înfruntă pe față: îi cere omului infirm să se ridice, în mijlocul adunării, și pune această întrebare gravă tuturor: „ce se cade sâmbăta: a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde?”. Ce chip extraordinar de a pune adevăratele întrebări! El le pune într-un fel cu totul pozitiv, și nu în termenii a ceea ce este interzis, și cu totul duhovnicesc, și nu în termeni juridici sau regulamentari, orientându-i numai către țel (intenția profundă, roadele căutate), adică într-un chip cu adevărat dumnezeiesc și care exprimă cugetul dumnezeiesc. Să mai adăugăm și că astfel se precizează ceea ce mai târziu se va numi păcat prin omisiune (binele pe care nu l-am făcut)⁷, lucru de care evreii din acea vreme nu erau deloc conștienți.

Toți tac, pentru că întrebarea pusă de Hristos este înfricoșătoare, periculoasă pentru cei care Îl înfruntă, orice ar răspunde. Au vrut să prindă pe Stăpânul și Domnul lor, și acum sunt prinși în propria lor capcană. Nimeni nu poate să înfrunte pe Dumnezeu fără pedeapsă. Domnul nu le va ține un mare discurs, ci va acționa. Mai întâi arată mânia lui Dumnezeu, „mânia sfântă”: „Şi privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor…”, apoi vindecă pe om pe dată, zicând simplu: „Întinde mâna ta”; și mâna s-a vindecat⁸. La Sf. Matei le reproșează fățărnicia: dacă una dintre oile voastre cade într-o groapă în zi de sâmbătă, pe dată mergeți și o scoateți de acolo. Or omul – chip al lui Dumnezeu – e mult mai de preț decât o oaie.

În loc să salte de bucurie văzând că un om a fost vindecat de o neputință fără leac – ceea ce ar fi pur și simplu o purtare normală –, fariseii, care sunt asceți și adesea teologi (cărturari), adică elita religioasă a Israelului, „s-au umplut de mânie”, au părăsit sinagoga și „s-au sfătuit împotriva Lui cum să-L piardă”. Ce tristețe! Ce decădere a omenirii! Ce om normal, sincer și cinstit, n-ar vrea să vadă vindecarea unor boli fără leac? Cine nu s-ar bucura de această minune? Însă din formalism religios, din îngustime de spirit și simplă prostie, acești oameni foarte religioși îl resping pe singurul Om de pe lume în stare să facă aceste lucruri minunate, aceste minuni de bunătate și milostenie. Și acest Om era Dumnezeu! Rușine omenirii! Israel nu este numai un popor istoric și real, este și simbolul omenirii. Biserica reproduce adesea, din nefericire, păcatele Israelului. Formalismul clerical (căruia trebuie să îi adăugăm ignoranța și prostia) a zămislit, desigur, mai mulți atei decât acțiunea directă a demonilor.

Cele două minuni, aceasta și cea a bolnavului de idropică, sunt comparabile, cu excepția câtorva nuanțe. La începutul misiunii Sale, în cazul de faţă, Domnul săvârșește minunea în public, într-o sinagogă, dinaintea personalităților religioase (profesioniștii!) și a mulțimii credincioșilor. În al doilea caz o săvârșește către sfârșitul celui de-al doilea an al Său de viață publică, în intimitate și dinaintea cremei intelighentsiei evreiești (și mai ales a membrilor Sinedriului). După doi ani, aceștia tot nu au înțeles. Și după două mii de ani, tot nu au înțeles. Omul căzut este înrăit, dar Dumnezeu este răbdător și stăruitor. Cu toate acestea, problema nu-i privește numai pe evrei: ea privește și Biserica și chiar întreaga omenire; căderea spirituală a Omului i-a înțepenit înțelegerea, a atrofiat-o (ca și mâna bolnavului). În loc de a avea o privire care îmbrățișează toată firea, cu dragoste și înțelegere (ca și privirea lui Dumnezeu, căci Omul este chipul Său), privirea noastră s-a strâmtat, s-a fixat numai asupra noastră, pierzându-și înțelegerea, inima.

Problema care se pune este permanentă și legată de firea omenească cea căzută: e vorba de a învăța să distingem între formă și duh, și de a dobândi o dreaptă ierarhie a valorilor. Aceasta ne îngăduie să trăim antinomia „adevăr-iubire” după pilda desăvârșită pe care ne-o dă Hristos. Trebuie să alungăm și orice fățărnicie, căci altfel ne lipsim de verificarea duhovnicească, și nu putem nici să ne schimbăm, nici să înaintăm. Este mult mai ușor să aplicăm rânduieli exterioare decât să ne schimbăm inima, adică să avem o rânduială lăuntrică. Totuşi, Dumnezeu ne tot învață de 2 800 de ani! Într-adevăr, în răspunsul Său către fariseii care Îi reproșau că ucenicii Săi mănâncă spicele de grâu în zi de sâmbătă, Domnul a citat pe prorocul Osea, contemporan cu Isaia în secolul VIII înainte de Hristos: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.

Note: