Tu faci milostenie însă cu discernământ. Uite, vecinul de la doi, care are patru copii: îi mai dai din când în când un blid de mâncare după sărbători, îi mai dai vreo două hăinuţe de la copilul tău. Asta milostenie. Măcar ştii că‑i primită. Şi, dacă stai să te gândeşti, ai nevoie şi tu să te ajute să urci dulapul ăla nou în casă sau să îţi mai schimbe vreo siguranţă când cade curentul. Dac‑ai avea şi tu salariul mai mare, dacă ţi‑ar da şi statul ceva... vreun ajutor, altfel ar fi. Da᾿le dă la ăia, la prăpădiţii ăia care oricum nu mai scapă din mizerie?! Nu le schimbi tu viaţa cu două sute de lei. Tot aşa rămân.

Poate că mulţi dintre noi am gândit astfel de lucruri. Însă ne e destul de greu să fim autocritici. Poate pare neadecvat să vorbeşti în acest fel despre unii credincioşi. Însă, dacă tot mecanismul media funcţionează pe aceiaşi frecvenţă, adică râzi de o greşeală (sau, mai nou, de o virtute!), iar omul se va ruşina şi va încerce s‑o înlăture pentru a nu se mai face de râs, de ce nu s‑ar putea şi în cazul unor aspecte ale vieţii de creştin, deformate de ipocrizia slăbiciunilor noastre?

 Ştim că lucrurile nu sunt în regulă. Că n‑ar trebui să existe săraci într‑o lume atât de bogată, că n‑ar trebui să sufere nimeni într‑o ţară de creştini, într‑o lume în care Hristos S‑a răstignit pe Cruce şi a luat asupra Lui păcatele noastre, deschizându‑ne poarta Raiului. Ştim că există şi oameni care profită de bunătatea celorlalţi, şi oameni răi, şi pătimaşi, şi escroci. Şi încercăm să fim buni într‑o lume care devine, pe zi ce trece, tot mai ne‑bună.

Nici noi n‑o ducem grozav, potrivit aspiraţiilor noastre. Viaţa noastră nu seamănă cu cea din filme şi, oricât am fi muncit, nu putem depăşi o limită. Câteodată e împovărător să ni se tot ceară: ba pentru biserică, ba pentru copiii săraci, ba pentru cine ştie ce victime ale calamităţilor. Străzile sunt pline cu oameni nevoiaşi, cu, de multe ori, aceleaşi persoane pe care le bănuieşti că şi‑au făcut o profesie din a cere. Ştii că e bine să ajuţi, să faci milostenie, dar nu te împaci cu ideea de a‑i da cui nu trebuie. Un argument de genul celui din Didahii, „să asude milostenia în mâna ta...”, te ajută însă a face pasul spre compromis. Te speli pe mâini, deşi îţi dai seama că nu aceasta e soluţia. 

„Când întâlneşti un om sărac nu‑l certa, nu‑l umili dându‑i banul cel mai mic, ci mai degrabă spune‑i o vorbă frumoasă, caldă”. Aşa ne învăta părintele Arsenie Papacioc. Asta‑i place lui Dumnezeu. Judecând o situaţie la prima vedere, putem să greşim. Iar noi facem milostenii destul de mici, dacă ar fi să comparăm cu strămoşii noştri, care‑şi dădeau pâinea de la gură, iar nu viitorul televizor cu plasmă sau bacşişul pentru masa din concediu. Noi întindem câţiva bani unui om care se umileşte într‑atât, încât vine spre noi să ne ceară ajutorul. Oricât de sănătos şi tânăr ar fi, cred totuşi că nu avem dreptul de a judeca lucrurile superficial. Hristos nu ne‑a îndemnat la milostenie selectivă. Ne‑a interzis judecata aproapelui. 

Se cere, desigur, şi o dreaptă socoteală, pentru a nu dăuna aproapelui care‑şi poate, prin milostenia noastră, hrăni o patimă, dar chiar nu există în sufletele noastre nici un gând viclean, nici o urmă de ipocrizie? Banii pe care, în mod normal, ar trebui să‑i dăm, îi punem în alt buzunar şi‑i oferim altuia, sau rămân, de fapt, în portofelul nostru până la următorul magazin?

„Hristos e boier (fără conotaţia peiorativă a termenului), e generos”, ne spune părintele Nicolae Steinhardt. Hristos iartă şi dăruieşte cu generozitate fără a ţine seama de circumstanţe, de faţa omului. Diavolul, pe de altă parte, spune acelaşi părinte, este cel care vede greşeli, le contabilizează, le judecă permanent. Cum putem fi creştini dacă noi ne permitem a selecta pe cei care, toţi, sunt chip al lui Hristos?

Pr. Sebastian Schipor