Tu faci milostenie însă cu discernământ. Uite, vecinul de la doi, care are patru copii: îi mai dai din când în când un blid de mâncare după sărbători, îi mai dai vreo două hăinuÅ£e de la copilul tău. Asta milostenie. Măcar ÅŸtii că‑i primită. Åži, dacă stai să te gândeÅŸti, ai nevoie ÅŸi tu să te ajute să urci dulapul ăla nou în casă sau să îÅ£i mai schimbe vreo siguranÅ£ă când cade curentul. Dac‑ai avea ÅŸi tu salariul mai mare, dacă Å£i‑ar da ÅŸi statul ceva... vreun ajutor, altfel ar fi. Da᾿le dă la ăia, la prăpădiÅ£ii ăia care oricum nu mai scapă din mizerie?! Nu le schimbi tu viaÅ£a cu două sute de lei. Tot aÅŸa rămân.

Poate că mulÅ£i dintre noi am gândit astfel de lucruri. Însă ne e destul de greu să fim autocritici. Poate pare neadecvat să vorbeÅŸti în acest fel despre unii credincioÅŸi. Însă, dacă tot mecanismul media funcÅ£ionează pe aceiaÅŸi frecvenÅ£ă, adică râzi de o greÅŸeală (sau, mai nou, de o virtute!), iar omul se va ruÅŸina ÅŸi va încerce s‑o înlăture pentru a nu se mai face de râs, de ce nu s‑ar putea ÅŸi în cazul unor aspecte ale vieÅ£ii de creÅŸtin, deformate de ipocrizia slăbiciunilor noastre?

 Åžtim că lucrurile nu sunt în regulă. Că n‑ar trebui să existe săraci într‑o lume atât de bogată, că n‑ar trebui să sufere nimeni într‑o Å£ară de creÅŸtini, într‑o lume în care Hristos S‑a răstignit pe Cruce ÅŸi a luat asupra Lui păcatele noastre, deschizându‑ne poarta Raiului. Åžtim că există ÅŸi oameni care profită de bunătatea celorlalÅ£i, ÅŸi oameni răi, ÅŸi pătimaÅŸi, ÅŸi escroci. Åži încercăm să fim buni într‑o lume care devine, pe zi ce trece, tot mai ne‑bună.

Nici noi n‑o ducem grozav, potrivit aspiraÅ£iilor noastre. ViaÅ£a noastră nu seamănă cu cea din filme ÅŸi, oricât am fi muncit, nu putem depăÅŸi o limită. Câteodată e împovărător să ni se tot ceară: ba pentru biserică, ba pentru copiii săraci, ba pentru cine ÅŸtie ce victime ale calamităÅ£ilor. Străzile sunt pline cu oameni nevoiaÅŸi, cu, de multe ori, aceleaÅŸi persoane pe care le bănuieÅŸti că ÅŸi‑au făcut o profesie din a cere. Åžtii că e bine să ajuÅ£i, să faci milostenie, dar nu te împaci cu ideea de a‑i da cui nu trebuie. Un argument de genul celui din Didahii, „să asude milostenia în mâna ta...”, te ajută însă a face pasul spre compromis. Te speli pe mâini, deÅŸi îÅ£i dai seama că nu aceasta e soluÅ£ia. 

„Când întâlneÅŸti un om sărac nu‑l certa, nu‑l umili dându‑i banul cel mai mic, ci mai degrabă spune‑i o vorbă frumoasă, caldă”. AÅŸa ne învăta părintele Arsenie Papacioc. Asta‑i place lui Dumnezeu. Judecând o situaÅ£ie la prima vedere, putem să greÅŸim. Iar noi facem milostenii destul de mici, dacă ar fi să comparăm cu strămoÅŸii noÅŸtri, care‑şi dădeau pâinea de la gură, iar nu viitorul televizor cu plasmă sau bacÅŸiÅŸul pentru masa din concediu. Noi întindem câÅ£iva bani unui om care se umileÅŸte într‑atât, încât vine spre noi să ne ceară ajutorul. Oricât de sănătos ÅŸi tânăr ar fi, cred totuÅŸi că nu avem dreptul de a judeca lucrurile superficial. Hristos nu ne‑a îndemnat la milostenie selectivă. Ne‑a interzis judecata aproapelui. 

Se cere, desigur, ÅŸi o dreaptă socoteală, pentru a nu dăuna aproapelui care‑şi poate, prin milostenia noastră, hrăni o patimă, dar chiar nu există în sufletele noastre nici un gând viclean, nici o urmă de ipocrizie? Banii pe care, în mod normal, ar trebui să‑i dăm, îi punem în alt buzunar ÅŸi‑i oferim altuia, sau rămân, de fapt, în portofelul nostru până la următorul magazin?

„Hristos e boier (fără conotaÅ£ia peiorativă a termenului), e generos”, ne spune părintele Nicolae Steinhardt. Hristos iartă ÅŸi dăruieÅŸte cu generozitate fără a Å£ine seama de circumstanÅ£e, de faÅ£a omului. Diavolul, pe de altă parte, spune acelaÅŸi părinte, este cel care vede greÅŸeli, le contabilizează, le judecă permanent. Cum putem fi creÅŸtini dacă noi ne permitem a selecta pe cei care, toÅ£i, sunt chip al lui Hristos?

Pr. Sebastian Schipor