E.J.: Personal, dacă mă întorc la acto­rie, aș vrea să fac ceva care să aducă multă speranță, fiindcă prin jocul actorului noi arătăm prin ce trece personajul: dacă aces­ta suferă, dacă traversează perioade în­tunecate, și toate astea sunt importante, dar e important și să arătăm nădejde, și îndreptare, fiindcă a fi artist înseamnă a inspira, și a scoate oamenii din realitate preț de o clipă, și a le da ceva în care să spere, sau pe care să-l caute, sau pur și sim­plu a-i face pe oameni să râdă, ca să se destindă puțin. Åži cred că ambele aspecte sunt bune.

A.I.: Din aceeași perspectivă, aș spune că țelul vieții în Biserică este să-i facă pe oa­meni să devină autentici. Totuși, mi se pare că, adesea, această autenticitate este contra­ră lumii artiștilor, care acordă mare atenție propriei lor imagini în lume. Credeți că în persoana artistului se pot împăca și imagi­nea și autenticitatea creștină?

J.J.: Cred că, în general, artiștii se lup­tă să se regăsească, să-și regăsească pro­pria identitate. Åži adesea sunt priviți în funcție de munca pe care o fac. Câteodată ea poate constitui un itinerariu duhov­nicesc, altă dată ea poate duce la un fel de nebunie destructivă. Åži am văzut, de-a lungul istoriei, mulți artiști care au tre­cut prin asta. Dacă începi să nu mai știi cine ești și nu ții cont decât de arta pe care o faci, te poți pierde. Deci există un fel de tensiune între autenticitate și ima­ginea artistului. Pe de altă parte, mulți artiști pe care i-am cunoscut au un in­stinctpentru autenticitate, deoarece lu­crează cu natura umană, și cu comporta­mentul uman. Åži coboară dincolo de suprafața vieții comune, fie prin poezie, fie prin muzică, încearcă să treacă dinco­lo de suprafață și devin mai autentici. Deci cred că artiștii pot fi foarte înclinați spre milă și mângâiere, iar inimile lor pot fi foarte deschise, ca unii care nu sunt străini de simțirea omenirii, pe care au văzut-o printr-un fel de ochelari ai au­tenticității și ai înțelegerii. Deci e întot­deauna o luptă – am vorbit despre asta într-o carte pe care am scris-o, The Mistery of Art – și există două feluri de nebunie: o nebunie omenească distrugătoare, care îi cuprinde pe unii artiști, și care poate duce la narcisism și la depresie, și există un alt fel de nebunie, pe care aș numi-o sfântă, pe care am vazut-o în viețile sfin­ților, sau la Hristos Însuși, Care a numit-o nebunia iubirii. Care este de fapt mai pu­ternică decât cea distrugătoare. Nebunia iubirii este Hristos Care vrea să moară pentru noi. Asta e mai presus, sau depă­șește, orice închipuire.

A.I.: Cum este văzut un ortodox la Hollywood? V-ați simțit respinși, sau dim­potrivă, acceptați, asimilați etc.?

J.J.: Oamenii de la Hollywood sunt pri­etenii mei, am lucrat împreună cu ei, în comunitatea de acolo, încă de când aveam unsprezece ani, deci...

E.J.: Lucrurile nu se prezintă doar în alb sau negru.

J.J.:Într-adevăr, noi considerăm că dacă îi iubim pe oameni cu adevărat, fără să îi judecăm, și îi iubim de pe poziția unora care se luptă, de pe o poziție smerită, atunci nu cred că oamenii se simt prea jigniți, pentru că îi iubești, pur și simplu.

A.I.: Dar nu vă percep ca fi­ind... diferiți?

J.J.: Ba da, există diferențe din când în când. Ca adoles­cent, eu nu mă duceam cu ei la petreceri să mă îmbăt, pentru că eram mai atras de preocu­pări spirituale. Însă artiștii pe care îi întâlnesc mă inspiră. Hristos nu și-a petrecut vremea doar cu oameni credincioși, ci îi iubea pe toți și mergea oriun­de era invitat, și am văzut atâta bunătate la oamenii din acele comunități. Așa că...

E.J.: Eu sunt un exemplu în acest sens, deoarece, atunci când ne-am întâlnit la Santa-Barbara, pe vremea când lucram împre­ună la serialul General Hospital, treceam printr-o perioadă de în­depărtare de la credință, dar nu m-am simțit judecată în vreun fel de Jonathan, ci m-am simțit foarte în siguranță, iubită, ac­ceptată, și iubirea aceea și accep­tarea m-au adus înapoi și Dumnezeu a putut intra în ini­ma mea din nou și mi-a îngădu­it să-mi străbat propriul meu drum înapoi către El, în depli­nă libertate.

A.I.: Deci prin viața voastră în Hristos împărtășiți iubire si acceptare în mediul vostru de la Hollywood. Le mai aduceți și altceva din experiența voastră personală?

J.J.: Da, desigur. În multe privințe, nu mă simt ca unul care are vreun drept să vorbească oamenilor des­pre ceea ce crede, până nu am vărsat lacrimi și nu m-am rugat pentru ei, până nu mi-am umplut inima de iu­bire pentru ei. Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt ne­închipuit de frumos, a spus că scopul vieții creștine este dobândirea păcii Duhului Sfânt și mii de oameni împrejur își vor afla mântuirea. Statele Unite au un tre­cut de prozelitism intens și agresiv, de genul „trebuie să crezi în asta”, de osândire și judecată din partea oa­menilor: dacă nu crezi în ce îți spun eu, o să te duci în iad, Dumnezeu nu te va primi. Oamenii ăștia sunt oameni răniți. Åži foarte mulți L-au părăsit pe Dumnezeu tocmai din cauza acestui fel de purtare. În lumea și în cultura noastră, trebuie să fim foarte atenți și foarte sensibili la ceea ce trăiesc oamenii, dar când arăți iu­bire și te rogi, Duhul Sfânt deschide căi de a împărtă­și iubirea lui Hristos, și învățătura Evangheliei și fru­musețea credinței ortodoxe. Deci aceste oportunități vin, dar, spre deosebire de atitudinile agresive din tre­cut, noi vrem ca acestea să vină de pe o poziție auten­tică de comuniune cu oamenii.

A.I.: Oamenii de știință și teologii se apropie tot mai mult în căutarea lor în zile­le noastre, deoarece știința modernă e mult mai deschisă spre taină și lipsa de certitudi­ne. Credeți că și cultura modernă a filmului și a muzicii se pot apropia de viața Bisericii, și în ce fel?

J.J.: Nu văd nicio contradicție între ști­ință și credință. Cred că știința revelează tainele creației. Ce ne place la credința ortodoxă este că îmbrățișează întreaga creație și caută să o sfințească. Oamenii de știință care văd în descoperirile lor frumusețea dumnezeirii, sunt mult mai deschiși spre incertitudine, spre taină. Taina este specifică și credinței noastre – sunt atâtea pe care nu le știm. Termenul potrivit este „apofatismul”: vedem că nu știm și de acolo începem, ne apropiem de Domnul de pe poziția celui care nu cunoaște, și asta ne face mai smeriți, și cred că și știința trăiește experiența smereniei, spunând: știu asta și asta, dar nu știu atâtea altele. La fel e și cu filmul, nu-i așa, Elisa? Intri într-o biserică ortodoxă și e plină de icoane și trăiești credința cu toate simțurile tale: cu ochii, cu urechile, simți mirosul de tămâie, e o întreagă expe­riență; și filmul este un medium artistic foarte puternic, ce le permite oamenilor să experieze viața și alegerile din ea, pre­cum și suferința, și izbăvi­rea. În el vedem condiția umană ca-ntr-o oglindă. El ne ajută să înțelegem cine suntem.

A.I.: Si muzica?Muzica ta, mai ales?

J.J.: Sper că e la fel. Cuvântul folosit e perfect: autentic. Ca artist și în același timp creștin ortodox vreau să fiu autentic. Ä‚sta e scopul. Vreau să fiu sincer. Åži Hristos a fost sincer. Scripturile vorbesc deschis de­spre condiția umană. Acolo vezi multă în­tunecime, mult păcat, multă luptă și neînțelegeri, dar și multă iubire, și bunătate, și înțelegere. Cântecele noastre și filmele noastre ar trebui să oglindească condiția umană și tânjirea după omenescul auten­tic. Åži noi înțelegem că ești om cu adevărat doar în taina lui Hristos. Dar oamenii trebuie să ajungă la aceasta prin Duhul Sfânt și prin credință. În iubire nu este constrângere. Nu-i poți forța pe oameni să devină credincioși.

E.J.: În creștinismul apusean sunt atâția oameni care îl iubesc pe Hristos și încearcă să trăiască Scripturile și experiența Duhului Sfânt într-un mod intens și personal, dar important e să cauți mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea ei, și toate se vor adăuga. Asta îi face pe oameni curioși să cunoască creștinismul de la început, fiindcă Apusul nu lasă mult loc căutării și trăirii creștinismului așa cum a fost el înainte de Marea Schismă. Åži cred că asta ar putea of­eri răspuns la multe din întrebările oame­nilor, ar putea vindeca inimile multora, dar trebuie să întrebi, să întrebi de ce icoanele arată așa cum arată ele, de ce facem sem­nul Crucii și toate aceste lucruri, dacă catolicii au rămas credincioși Tradiției sau dacă au schimbat lucruri, dacă protestanții au lăsat lucruri deoparte etc. Domnul e atât de milostiv, și atât de „disponibil”, dar sunt lucruri de aflat despre Hristos prin Biserica Lui care deschid o întreagă dimensiune, și posibilitate de schimbare, pentru oa­meni.

A.I.: Cum e să fii părinte creștin orto­dox?

E.J.: E...minunat! Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea. Åži eu mă simt foarte liberă și creativă ca mamă. De fapt, mă simt mult mai împlinită ca mamă decât m-am simțit vreodată în trecut. Simt mai puțină presiune din partea lumii, care vrea să mă învețe ce am de făcut, și cum ar trebui să mă simt ca femeie. Iar copiii iubesc Biserica, le place să interacționeze, îi văd fericiți, bucuroși, le e drag să-L sărute pe Hristos sau pe sfinți, totul e foar­te interactiv; și sunt atâtea povești frumoa­se pe care le pot auzi despre viețile sfinți­lor sau ale oamenilor sfinți care trăiesc în prezent, și minuni pe care oamenii nu le cunosc; copiii, cărora le citim basme, au atâtea povești uimitoare și adevărate care se petrec acum, sau s-au petrecut în tre­cut. Asta ne echilibrează viața; iar rugă­ciunea făcută împreună în familie ne lea­gă unii de alții și ne sfințește. Asta nu-i împiedică pe copii să participe deplin la toate activitățile lor și la școală, dar cre­dința ortodoxă îi ajută în întâmplările vie­ții, în relațiile cu ceilalți, în prieteniile sau conflictele cu ceilalți copii.

J.J.: Au un fundament solid, si instinc­tul de a ierta. De asemenea, prezența Maicii Domnului ca mijlocitoare a noas­tră a însemnat mult pentru noi ca familie – să avem acea prezență maternă lângă noi... asta e desigur, o mare taină. Am simțit rugăciunile si ocrotirea ei si îi sun­tem atât de recunoscători pentru asta!

A.I.: Vorbiți-ne despre experiența voas­tră pariziană, la festival mai ales...

J.J.: Festivalul a fost pur si simplu su­perb!

E.J.: Åži oamenii atât de calzi si de pri­mitori. toți preoții si mitropolitul.. .sunt fără cuvinte față de dragostea care s-a re­vărsat si unitatea pe care am simțit-o.

J.J.: Suntem foarte impresionați și copleșiți de bunătatea care ni s-a arătat. Dragostea de Hristos, atât de prezentă, a fost uimitoare.

E.J.: Asta ne-a permis să ne bucurăm altfel și de restul Parisului, să-l vedem mai frumos și mai profund, având acest fun­dament în inimile noastre, și să-l percepem dintr-o perspectivă mai largă.

J.J.: A fost de asemenea o binecuvân­tare pentru noi să petrecem acest timp cu frații noștri români ortodocși, de­oarece am fost în România în 2007 și am devenit ortodocși ani de zile după aceea, după ce am citit istoria creștinismului, și mi-am dorit să mă pot întoarce în România ca să trăiesc experiența credinței de acolo, pe care simt că am ratat-o atun­ci ... pentru că nu ne-am dus la mănăstiri – am intrat doar în câteva biserici și atât. Așa că, venind aici la Paris, întâlnirea cu românii ortodocși a însemnat enorm pen­tru noi.

A.I.: Mi-ați spus că în seara asta, la ca­tedrală, a fost prima oară când ați partici­pat la o vecernie... românească.

J.J.: Da, si a fost un moment special, fiindcă, asa cum am spus, desi am intrat în câteva biserici din România, eram încă foarte refractari față de tot ce ținea de cres- tinismul vechi, si nu stiam în ce fel de bise­rică intrăm, asa că nu am fost la slujbe cât am stat în România, si mi-am dat seama în seara asta la vecernie că e prima slujbă în limba română si a fost foarte emoțio­nant...

A.I.: Mai ales că a fost să se întâmple la Paris...

J.J.: Exact! (râde) Cine s-ar fi gândit?