Din Noul Testament ÅŸtim cu toÅ£ii că trebuie să iertăm necondiÅ£ionat: „de ÅŸap­tezeci de ori câte ÅŸapte”¹. Dar, deÅŸi suntem conÅŸtienÅ£i de importanÅ£a acestei porunci, ea se dovedeÅŸte a fi foarte greu de pus în aplicare, întrucât e aproape imposibil să nu spunem în sinea noastră: „Bine, bine, dar cu durerea mea, cu lacrimile mele cum ră­mâne?”. La sfântul evanghelist Luca găsim însă acest mic adaos: „Dacă îÅ£i va greÅŸi de ÅŸapte ori într-o zi ÅŸi de ÅŸapte ori se va în­toarce către tine, zicând: mă căiesc, iartă-l”². Da, parcă aÅŸa mai merge, în cazul acesta parcă ne e mai la îndemână să iertăm. Dar ce ne facem când cel care ne-a greÅŸit nu se întoarce deloc? Pentru că, de cele mai mul­te ori, cel care ne-a greÅŸit nici măcar nu recunoaÅŸte răul pricinuit (fie din laÅŸitate, fie din mândrie, fie pentru că nu-ÅŸi dă sea­ma³ sau, pur ÅŸi simplu, pentru că nu-i pasă). Åži, dacă nu recunoaÅŸte, desigur că nici nu ne putem aÅŸtepta să-ÅŸi ceară iertare. În acelaÅŸi timp însă trebuie să avem convin­gerea că Dumnezeu nu rămâne niciodată indiferent la tot ceea ce ne apasă sufletul, ci răspunde întrebărilor ÅŸi frământărilor noastre dacă Îi cerem acest lucru. Însă nu răspunde neapărat atunci când vrem noi, ci aÅŸ zice că o face întotdeauna la momen­tul potrivit, atunci când suntem pregătiÅ£i să primim răspunsul.

Este sâmbătă, zi de parastas. Se împli­nesc ÅŸase luni de când a murit sora mea. Cânt cu tristeÅ£e în suflet slujba parastasului, dar ÅŸi cu bucurie pentru viaÅ£a de care, din mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc că se bu­cură. Gândindu-mă astfel la ea, îmi aduc aminte cu mare surprindere două întâmplări din copilăria noastră când ea mă mâhnise atât de tare încât mă făcuse să plâng. Amintirea acelor lucruri de mult pierdute în cotloanele minÅ£ii mele a venit însoÅ£ită de ceva încă ÅŸi mai surprinzător, ÅŸi anume de ceea ce am simtit a fi dorinÅ£a surorii mele de fi iertată. „Rugămintea” ei era împletită cu o mare duioÅŸie si cu nu mai puÅ£ină părere de rău faÅ£ă de durerea pricinuită. Era o dorinÅ£ă sinceră, plină de dragoste, a unui om care ar fi vrut să-mi spună: „Te rog, iartă-mă! Îmi pare rău!”. Răspunsul nu a fost, fireÅŸte, decât unul singur: o iertasem de mult, necondiÅ£ionat.

Cugetând la ceea ce simÅ£isem atât de puternic, mi-am dat seama că de fapt Dumnezeu nu făcuse altceva decât să răspundă unei rugăminÅ£i pe care, de-o bună bucată de vreme, nu conteneam să I-o adresez cu privire la o întâmplare recentă din viaÅ£a mea. Răul pricinuit era atât de evident pentru mine că mă tot întrebam cum de cel care m-a rănit nu vede nimic. Åži astfel nu conteneam să spun: „Doamne, nu trece cu vederea durerea mea! Să nu-mi spui că nici Tu n-ai văzut nimic!”⁴.

ÎnÅ£elegând răspunsul primit, ÅŸi anume că nimic din ceea ce facem, fie bun, fie rău, nu scapă privirii lui Dumnezeu, „s-a bucurat inima mea ÅŸi rărunchii mei s-au potolit”⁵.

Tot ceea ce facem de-a lungul vieÅ£ii se înscrie asemenea imaginilor pe pelicula cine­matografică ÅŸi la judecata particulară fiecare îÅŸi va urmări filmul propriei vieÅ£i în cele mai mici detalii: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”, spune prorocul David, „ÅŸi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârÅŸi ÅŸi nici una din ele nu va fi nescrisă”⁶.

Se spune chiar că atunci când oamenii mor îÅŸi revăd ÅŸi retrăiesc experienÅ£ele vieÅ£ii ÅŸi că trăiesc atuncibucuria sausuferinÅ£a pe care au produs-o altora. Când au făcut o bucurie cui­va, ei simt exact aceeaÅŸi bucurie, aÅŸa cum simt aceeaÅŸi suferinÅ£ă pe care au produs-o altora. În acest sens spune ÅŸi Părintele Stăniloae că „judecata lui Hristos nu e despărÅ£ită de judecata pro­priei conÅŸtiinÅ£e. Toate vor ieÅŸi la suprafaÅ£a conÅŸtiinÅ£ei ÅŸi se vor face evidente în mod neîndoiel­nic în acel moment critic de trecere din viaÅ£a aceasta. Muribunzii văd într-o clipă fulgerătoa­re toate relele făcute de ei în cursul vieÅ£ii, fapt care le tulbură ÅŸi le înspăimântă privirea, căci prin toate aceste chipuri se fac transparente ÅŸi du­hurile care i-au atras spre ele”⁷.

Dar de unde aceas­tă sensibilitate a sufle­tului ÅŸi dorinÅ£a lui de a fi iertat chiar ÅŸi pentru lucruri mărunte, din copilărie? Tot Părintele Stăniloae spune că su­fletul, odată eliberat de „grosimea” trupului, devine simplu ÅŸi curat prin comuniunea cu Cel Ce este simplu si curat: „ÎmpărtăÅŸindu-se de iubirea lui Dumnezeu, sufletul, la rândul lui, capătă o puritate morală si o sinceritate deplină faÅ£ă de semeni”⁸. Dacă, atunci când iubeÅŸti, faci tot posibilul să nu răneÅŸti pe cel iubit ÅŸi ori­ce durere a lui o resimÅ£i ca pe propria ta du­rere, tot aÅŸa ÅŸi sufletul, trecut de acum în comuniunea deplină cu Dumnezeu, capă­tă această sensibilitate: el suferă ÅŸi-l doare orice rău pe care l-ar fi pricinuit pe pământ cuiva pentru că Iubirea nu suferă să vadă pe cineva suferind. Astfel, indiferent de fap­tul ca acel suflet a dobândit, din mila lui Dumnezeu, iertare pentru răul făcut alto­ra, totuÅŸi el nu va fi scutit de vederea ÅŸi con­fruntarea cu propriile sale fapte. Întrucât se spune că Iubirea nu se schimbă nicio­dată, ci eventual se poate „întuneca”⁹, pu­tem afirma atunci că toată ipocrizia, laÅŸitatea, mândria de care poate am dat dovadă, dispreÅ£ul faÅ£ă de aproapele, cu alte cuvinte orice neiubire, toate acestea vor constitui tot atâtea pricini de păreri de rău, de regre­te, ca unele care n-au făcut decât să „întu­nece” chipul iubirii din noi. Părintele Stăniloae clarifică diferenÅ£a dintre răul pro­dus de o persoană prin libertatea ei ÅŸi răul fizic sau răul făcut fără intenÅ£ie. Primul este cel mai greu de suportat datorită faptului că persoana rănită are conÅŸtiinÅ£a că răul pu­tea fi evitat: „Răul care doare ÅŸi chinuieÅŸte cel mai mult este răul produs de o persoa­nă prin libertatea ei. Răul fizic sau răul fă­cut fără voie nu doare atât de mult pe cel care-l suferă cum chinuieÅŸte pe cineva răul cel pe care-l săvârÅŸeÅŸte prin conÅŸtiinÅ£a că ar fi putut să nu-l facă. Răul săvârÅŸit intenÅ£ionat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedrepta­te, de neînÅ£elegere”¹⁰.

ConÅŸtientizarea faptului că nici un rău pricinuit nu rămâne un gest gratuit ÅŸi dat uitării poate ajuta mult atât în depăÅŸirea propriei dureri, cât ÅŸi în schimbarea mo­dului nostru de a ne comporta faÅ£ă de cel de lângă noi. Căci „nimic nu este acope­rit care să nu iasă la iveală ÅŸi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”¹¹. Părintele Stăniloae ne arată că binele ÅŸi răul pe care l-am făcut în lume nu vor fi noÅ£iuni abs­tracte, ci ele vor fi imprimate în recunoÅŸtinÅ£a sau mustrarea cu care ne vom vedea unii cu alÅ£ii: „Tot binele ÅŸi tot răul făcute în lume nu vor apărea la Judecata din urmă ca niÅŸte obiecte abstracte, ci ele vor apărea imprimate în starea oamenilor, adică în recunoÅŸtinÅ£a sau mustrarea cu care se vor întâmpina unii cu alÅ£ii. Căci pe toÅ£i îi vom vedea ÅŸi-i vom recunoaÅŸte atunci cu urmele faptelor noastre în ei ÅŸi cu răs­punsul lor de recunoÅŸtinÅ£ă sau de mustra­re pentru faptele noastre. Îi vom vedea ÅŸi îi vom recunoaÅŸte chiar ÅŸi pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. Åži stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăÅ£iÅ£i de tine vor striga către tine, căci oriunde Å£i-ai întoar­ce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele: aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâÅ£i de tine, vecinii pe care i-ai supărat”¹².

Iertarea în sine este de natură dumne­zeiască, aÅŸa cum este ÅŸi Iubirea. Ea este egal proporÅ£ională cu iubirea de Dumne­zeu. Suntem capabili să iertăm în funcÅ£ie de câtă iubire de Dumnezeu avem în noi. Dacă atunci când eÅŸti îndrăgostit ai senzaÅ£ia că nimic rău nu te poate atinge ÅŸi ierÅ£i în mod lesnicios pe cei din jurul tău, la fel se întamplă ÅŸi cu cel care iubeÅŸte pe Dum­nezeu: el iartă fără să stea prea mult pe gânduri, căci mintea lui este purtată de dragostea pentru Dumnezeu¹³. Ba mai mult, el întoarce ÅŸi celălalt obraz dacă este nevoie. Aceasta este însă măsura sfinÅ£ilor. Însă ÅŸi ei, la rândul lor, ca să ajungă aici, au parcurs niÅŸte etape. Åži e bine ca aceste etape să fie respectate în ordinea lor fireas­că: nu poÅ£i sări dintr-odată la etapa fina­lă ÅŸi să spui: „Doamne, îl iert, nu e nici o problemă” ÅŸi începi să te mai rogi ÅŸi pen­tru mântuirea lui. Dacă ignori durerea din inima ta, indignarea ÅŸi toate celelalte „in­grediente” care apar inevitabil odată cu acestea, ele la un moment dat vor răbuf­ni în tine sub alte forme¹⁴ ÅŸi astfel ajungi să-Å£i faci singur rău. Iertarea cere timp. AÅŸ zice însă că nu timpul vindecă cu adevă­rat, ci efortul meu personal, mai intens, mai susÅ£inut, de a mă apropia de Dumne­zeu, de a-L iubi poate mai mult decât am făcut-o până atunci. Desigur, timpul are ÅŸi el partea lui benefică pe care nu i-o pu­tem nega. Dar faptul că unii oameni încă mai suferă de răul pricinuit după ani ÅŸi ani de zile, cu aproape aceeaÅŸi intensitate ca ÅŸi cum s-ar fi întâmplat ieri, arată întru cât­va că nu timpul în sine vindecă cu adevă­rat, ci faptul că eu am folosit acest timp ca să mă apropii mai mult de Dumnezeu.

Aceasta este partea care ne revine exlusiv nouă ÅŸi care nu trebuie neglijată, ÅŸi anu­me „curăÅ£irea părÅ£ii cea dinăuntru a paharului”¹⁵. Durerea pricinuită nu poate rămâne la nesfârÅŸit în noi decât dacă o ali­mentăm cu propriile patimi. Nu putem da la nesfârÅŸit vina pe cel care ne-a făcut rău. Vindecarea Å£ine ÅŸi de noi, de propria noastră voinÅ£ă.

Cine poate afirma că în viaÅ£a lui a avut un comportament ireproÅŸabil faÅ£ă de aproapele? Presupun că nimeni. Cunos­când astfel din propria experienÅ£ă cât de uÅŸuraÅ£i ne-am simÅ£i dacă celălalt ÅŸi-ar cere iertare, să nu întârziem să o cerem ÅŸi noi, la rândul nostru, celor cărora le greÅŸim. Chiar atunci când ni se reproÅŸează ceva de care n-am fost conÅŸtienÅ£i, nu trebuie să respingem reproÅŸul, ci să ne considerăm vinovaÅ£i, căci am comis cel puÅ£in greÅŸeala de a da impresia că suntem vinovaÅ£i de ceea ce suntem acuzaÅ£i, după cum susÅ£ine Părintele Stăniloae¹⁶. Åži, precum omului flămând e bine să-i dai de mâncare atunci când i-e foame, tot aÅŸa ÅŸi iertarea e bine să fie cerută atunci când ea încă mai are acel efect benefic de a pune capăt durerii ce­luilalt. Degeaba mai vii să-i dai de mânca­re omului după ce acesta s-a săturat. Åži asta nu pentru că nu mai vrea să primeas­că, ci pentru că pur ÅŸi simplu nu mai are nevoie. S-a îndestulat.

„În cele mai multe cazuri, păcatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele făcute oamenilor. Prin urmare, trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci ÅŸi celor care au fost răniÅ£i de aceste păcate. Îndărătul oamenilor cărora le-am făcut rău Îl aflăm totdeauna pe Dumnezeu. Căci neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om ÅŸi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”¹⁷. Iar dacă încă n-am ajuns la această măsură de a iubi pe tot omul, atunci n-ar trebui nici să-L „obligăm” pe Dumnezeu să facă curăÅ£enie în urma noastră. Destul îi este omului ceea ce poartă deja. Să nu mai adăugăm la aceasta ÅŸi propria noastră „necurăÅ£ie”. Căci ÅŸtiut este: „Întrucât aÅ£i făcut unuia dintre aceÅŸti fraÅ£i ai Mei, mai mici, Mie Mi-aÅ£i făcut”¹⁸.

Note:

1. Mt 18, 22: „Iisus i-a zis: «Eu nu-Å£i zic până la ÅŸapte ori, ci până la ÅŸaptezeci de ori câte ÅŸapte»”
2. Lc 17, 4.
3. Sfântul Isaac Sirul spunea privitor la vede­rea propriilor păcate că aceasta este prefe­rabilă vederii îngerilor: „Mai mare este cel ce-ÅŸi vede păcatele ÅŸi plânge pentru ele de­cât cel care îi vede pe îngeri!” (Filocalia X – „Cuvinte despre sfintele nevoinÅ£e”).
4. Dintre reproÅŸurile cele mai frecvente adu­se lui Dumnezeu sunt acestea: că nu vede ÅŸi că nu aude. Însă „Cel ce a sădit urechea, oare nu aude? Åži Cel ce a zidit ochiul, oare nu priveÅŸte?” (Ps. 93, 9).
5. Ps. 72.
6. Ps. 138, 15.
7. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic ÅŸi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 302, 306.
8. Pr. Dumitru Stăniloae, ibid., p. 466.
9. Pr. Ghelasie Gheorghe, Taina Filiaţiei, Ed. Platytera, 2013, p. 7.
10. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic ÅŸi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. I, p. 473.
11. Mt 10, 26.
12. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic ÅŸi de Misiune Ortodoxă, 2010, vol. III, p. 459.
13. Diadoh al Foticeii spune că cel care ajunge la o dragoste intensă de Dumnezeu „pe de-o parte este ca ÅŸi când n-ar fi ÅŸi Dumnezeu Se slăveÅŸte în el, pe de alta plânge că nu poate să-L iubească mai mult”, „Cuvânt ascetic”, cap. 13 în Filocalia II, p. 339.
14. Forma cea mai frecventă pe care o poate lua durerea refulată este boala: de inimă, de ficat, afecÅ£iuni ale creierului etc.
15. Mt 23, 26: „CurăÅ£ă întâi partea cea dinăun­tru a paharului ÅŸi a blidului, ca să fie curată ÅŸi cea din afară”.
16. Pr. Dumitru Stăniloae, „Nevoia de iertare ÅŸi înnoire în Biserică”, articol pe forumul creÅŸtin ortodox: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/nevoia-iertare-innoire-biserica-70256.html.
17. Mt 25, 40.
18. Mt 25, 40. Această afirmaÅ£ie a Mântuitorului („Întrucât aÅ£i făcut unuia dintre aceÅŸti fraÅ£i ai Mei, mai mici, Mie Mi-aÅ£i făcut”) o pri­mim deocamdată poate numai prin credinÅ£ă. Dar faptul acesta ni se va face revelat într-un mod foarte clar la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feÅ£ei lui Hristos. Atunci vom vedea că, „neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om ÅŸi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi”, Pr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică, vol. III, p. 456.