Aştept învierea morţilor si viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Anii au trecut, viaţa la mănăstire părea aşa de firească, de parcă niciodată nu aş fi trăit în lume, zilele treceau una după alta, iar rugăciunea se împletea cu munca, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, în cer şi pre pământ.

Într-o zi, eram la aeroport, aşteptând avio­nul. Era avionul care mă ducea pe acele melea­guri unde prima dată m-am întâlnit cu Preasfinţitul, acolo unde am lăsat şi bagaje, şi amintiri, unde am tocit manuale de facultate, dar am şi alergat mii de kilometri ca să mă întâlnesc cu credinţa cea adevărată, cu Hristos, Care apoi m-a adus la mănăstire. Şi aşa s-a nimerit că un eveniment frumos urma să mă readucă în fami­lia lui Gabriel, pe care ultima dată când l-am vă­zut era un prunc mic, iar acum se făcuse deja un băieţaş de aproape cinci ani.

Aeroportul părea ca toate celelalte, o mulţi­me de oameni mişunau în toate direcţiile, unii aşteptau cu nerăbdare ca uşile automate de la terminal să se deschidă şi acolo să zărească chi­pul persoanei îndrăgite, fiu sau fiică, soţ sau so­ţie, nepot sau nepoată, prieteni sau fraţi, iar al­ţii, din cealaltă parte a uşii, alergau nerăbdători spre ieşire, căutând în mulţime, cu zâmbetul pe faţă, pe cei care îi aşteptau, căutau ochii care văr- sau lacrimi de bucurie, căutau braţele care se în­dreptau pentru a-i cuprinde, căutau dragostea de care li se făcuse dor după atâta drum...

Cel mai interesant lucru este că uşile de la ae­roport se deschid doar dintr-o direcţie, ca şi Uşile Împărăteşti, ca şi Uşile Împărăţiei: toate se des­chid dinăuntru... Iar cei de afară aşteaptă, aşteap­tă, aşteaptă... Dar toţi cu zâmbetul pe faţă, toţi cu bucurie, cu nerăbdare, cu trăire, căci dincolo de uşi sunt cei pe care îi iubesc. Ştiu cu toţii că uşi­le se vor deschide mai devreme sau mai târziu, chiar dacă unele avioane au întârziere, uşile se vor deschide oricum; trebuie doar să aştepte cu răb­dare; de aceea sunt bucuroşi. şi cât de frumos este să-i revadă pe cei dragi când se deschid ace­le uşi!

Şi oare nu aşteptăm şi noi, cu nădejde, să ve­dem uşile Împărăţiei deschizându-se, ca să-i re­vedem acolo pe toţi cei care au plecat mai îna­inte şi pe toţi care vor pleca de lângă noi? Doamne, ale Împărăţiei Tale uşi numai Tu le poţi deschide.

Aşa este şi în viaţă, tot timpul aşteptăm ceva şi asta ne dă putere să mergem înainte. Când sun­tem mici, aşteptăm să ne facem mari; când sun­tem la grădiniţă, aşteptăm să mergem la şcoală; când suntem la şcoală aşteptăm să se termine şi să fim majori, la facultate, apoi aşteptăm să avem o familie, un serviciu, apoi să avem copii şi tot aş­teptăm, aşteptăm. Când suntem plecaţi la drum, aşteptăm să revenim acasă, când suntem certaţi cu cineva aşteptăm să ne împăcăm, când suntem la pământ aşteptăm să ne ridicăm, când suntem bolnavi aşteptăm să ne însănătoşim, când e urât afară aşteptăm să fie frumos şi tot aşteptăm... Aşa e omul! aşteaptă să iubească şi să fie iubit, să în­ţeleagă şi să fie înţeles...

Cu toate aceste aşteptări, avionul a aterizat şi i-am regăsit pe acei prieteni cu care am făcut cale lungă şi în ale şcolii, dar şi în ale credinţei, până când a trebuit să pornim în direcţii diferite: eu lu­ând autobuzul care ducea spre mănăstire, iar ei l-au luat pe cel care ducea spre căsătorie .Aşa a fost să fie, şi aşa e şi aici, unde lumea aşteaptă prin staţii, căci până la urmă staţia finală e tot Împărăţia lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a înţeles şi Gabriel, căci în fi­ecare duminică mergea la Biserică, acolo era sta­ţia lui preferată, ştia că trebuie să se închine la icoane înainte să înceapă Sfânta Liturghie, să spună rugăciunile care le ştia pe de rost şi să aş­tepte. Mai întâi aştepta să înceapă Liturghia, apoi aştepta ecteniile şi rugăciunile, Vohodul, apoi aştepta să spună Crezul şi Tatăl Nostru, iar apoi aştepta Sfânta Împărtăşanie! Era momentul cel mai frumos pentru Gabriel, pentru că ştia că după Tatăl Nostru se apropie Sfânta Împărtăşanie, iar el se punea frumos în rând alături de copiii de vârsta lui şi aştepta cu nerăbdare. Pentru asta, chiar dacă îi era greu să se scoale duminica dis-de-dimineaţă, totuşi o făcea. Câteodată chiar îl trezea el pe tati, să-l îndemne să meargă mai devreme la slujbă; credea că dacă ajunge el mai devreme la biserică, aşa poate şi Liturghia va în­cepe mai devreme.

Când am intrat în casă, Gabriel s-a bucurat foarte mult, căci nu vedea în fiecare zi călugări. Chiar dacă la început s-a ruşinat şi s-a ascuns cum­va după canapeaua din casă, când ne-am aşezat la masă a prins curaj şi a venit să-mi spună şi el câ­teva nelămuriri. Aşa rânduise Domnul, să ne regăsim singuri, pentru că fiecare din cei ai casei erau mult prea ocupaţi cu ale Martei ca să obser­ve că noi doi ne-am pus la sfat mare.

– Părinte, da’ tu eşti călugăr şi preot?

– Da, Gabriel.

– Şi faci des slujbe la biserică?

– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

– Şi eu merg în fiecare duminică la biserică, la slujbă, a spus Gabriel cu un zâmbet pe faţă.

– Mă bucur. Şi îţi place? Înţelegi?

– Da, dar vreau să-ţi mărturisesc ceva, a zis Gabriel şi deodată faţa lui a devenit serioasă, so­bră, îngândurată... Ştii că noi mergem dumini­ca la biserică să ne împărtăşim. Aşteptăm o săp­tămână întreagă şi apoi mergem. mergem să-L luăm pe Domnul. aşa zice tata.

– Ştiu, şi eu aştept cu nerăbdare să slujesc Sfânta Liturghie cât mai des, ca să pot să mă îm­părtăşesc.

Atunci Gabriel a dat înţelept din cap şi şi-a pus mâna la bărbie. Era clar că înţelesese to­tul.

– Înţeleg. înţeleg. Da’ ştii că Domnul Hristos a fost răstignit şi a murit? Aşa spune şi la Crez, că am învăţat Crezul la Biserică...

– Da, ştiu. am răspuns eu, începând să mă îngrijorez: oare unde ducea această conversaţie?

– Mă gândesc că şi eu o să mor. O să moa­ră şi tata, o să moară şi mama; toţi mor o dată şi o dată.

– Da, Gabriel. Dar până atunci mai este. Eşti copil mic, ai o viaţă întreagă înainte, iar mama şi tata sunt tineri, am spus eu, dar deja transpira­sem de-a binelea, şi am început să mă rog.

– Da’ ştii, părinte, că Domnul Hristos „a în­viat a treia zi din morţi”? Că spune şi la Crez, a zâmbit Gabriel, apoi a adăugat: Că noi am învă­ţat Crezul la Biserică.

– Ştiu, cum să nu ştiu.

– Părinte, eu m-am gândit ca în fiecare du­minică, atunci când merg la Biserică, să-L rog pe Domnul Hristos ca să facă o minune şi să mă învieze şi pe mine, dacă mor...

Nu mai ştiam ce să spun, fără să vreau câte­va lacrimi s-au scurs pe furiş pe obraji, au fugit aşa de repede. Gabriel însă a continuat:

– Dacă sunt cuminte, poate Domnul este bun şi o să-i învieze şi pe tata şi pe mama, şi aşa, chiar dacă ei or să fie bătrâni, Domnul Hristos o să-i învieze când vor muri.

– Da, Gabriel, aşa este! O să-i învieze! Trebuie doar să crezi şi să te rogi.

– Părinte, vrei să înviezi şi tu?

– Da, i-am răspuns cu bucurie.

Niciodată nimeni nu m-a întrebat acest lu­cru, dar cât de minunat este! Poate că ar trebui să-i întreb şi eu pe credincioşii care vin la mă­năstire... Poate că de asta şi vin la noi sus, la mă­năstire!. Doamne!. Ei vin tocmai pentru asta, iartă-mă, Doamne, cum de nu am înţeles. cum de nu am priceput.

– Atunci o să mă rog duminica aceasta la slujbă ca Domnul să te învieze şi pe tine, iar tu roagă-te să mă învieze pe mine, a spus Gabriel cu o mare bucurie în suflet şi m-a îmbrăţişat pu­ternic. Chiar dacă mâinile sale n-au reuşit să mă cuprindă întru totul, era totuşi foarte fericit.

– Aşa voi face, Gabriel!... Aşa voi face!

Şi asta facem noi, călugării. Aşteptând aştep­tăm pe Domnul, ca să Se plece spre noi şi să audă ru­găciunea noastră... pentru a noastră înviere şi via­ţă veşnică.Atunci mi-am dat seama că multe dintre cele pe care le-am aşteptat în viaţă erau lu­cruri efemere, cu puţin rost în ele. De atunci, când păşesc pragul bisericii, mă gândesc că va sosi ziua când Domnul va veni întru slavă să judece viii şi mor­ţii, iar Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.Iar acolo vom fi cu toţii, de data aceasta înviaţi! Vor fi toţi pe care îi pomenim la Sfânta Liturghie, vom fi toţi care ne împărtăşim cu inimă curată, vor fi toţi pe care i-am iubit, vor fi toţi pe care i-am pomenit, vor fi toţi care l-au urmat pe Domnul, vor fi toţi care, precum Gabriel, au îndrăznit strigând către Domnul: Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma