Omul nu se poate dărui în mod autentic ÅŸi adevărat nici lui Dumnezeu ÅŸi nici aproa­pelui fără această sinceritate. Åži ce este sin­ceritatea? Dumnezeu spune despre Sine că este Cuvântul. În acelaÅŸi timp, însă, Dumne­zeu mai este ÅŸi Persoană ÅŸi Adevăr. Dacă Per­soana Supremă este Cuvânt, atunci „ceea ce Ea grăieÅŸte se grăieÅŸte pe ea ÎnsăÅŸi în adevăr"^[2]. Cu alte cuvinte, ceea ce grăieÅŸte Ea este ade­vărul în persoană. „Eu sunt Adevărul"^[3] ÅŸi „Cu­vântul Meu este Adevărul"^[4]. Sinceritatea, deci, nu poate fi legată decât de adevăr. Nu poÅ£i nici minÅ£i sincer ÅŸi nici vicleni cu since­ritate. Sunt termeni total incompatibili.

La fel ÅŸi în cazul omului: când acesta gră­ieÅŸte, se grăieÅŸte pe sine însuÅŸi, iar roadele lui nu pot fi decât conforme cu persoana în sine: „Ori spuneÅ£i că pomul este bun ÅŸi rodul lui e bun, ori spuneÅ£i că pomul e rău ÅŸi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaÅŸte pomul... Căci din prisosul inimii grăieÅŸte gura"^[5].

„Roadele" acestea pot influenÅ£a nu nu­mai viaÅ£a noastră ÅŸi a celor din jur în mod po­zitiv sau negativ, în funcÅ£ie de calitatea lor, ci ele ne pot „rodi" sau nu chiar mântuirea fie­căruia dintre noi. Dacă Adam ar fi fost sin­cer ÅŸi ÅŸi-ar fi asumat greÅŸeala în faÅ£a lui Dumnezeu pentru neascultarea sa, poate că istoria mântuirii neamului omenesc ar fi fost alta. Răspunsul lui Adam, însă, este unul de neasumare ÅŸi de nerecunoaÅŸtere a faptei sale. El nu asumă nimic ÅŸi vina o dă mai departe Evei, iar Eva, la rândul ei, aruncă vina pe ÅŸar­pe. La fel jertfele lui Cain ÅŸi Abel: ele nu sunt decât o imagine exterioară a jertfei inimii lor: una este primită, cealaltă nu. După cum le-a fost inima, aÅŸa le-a fost ÅŸi jertfa.^[6]

„A da Å£ie Domnul după inima ta"^[7] nu vine decât să întărească afirmaÅ£ia că binecuvânta­rea lui Dumnezeu sau lipsa acesteia e în func­Å£ie de cum îÅ£i este inima: sinceră sau nu. „Pierde-vei pe toÅ£i cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaÅŸ ÅŸi pe viclean îl urăÅŸte Domnul"^[8], mai spune psalmistul David. A nu fi sincer poate fi echivalat la fel de bine cu păcatul fur­tului, deÅŸi aÅŸ zice că este mult mai grav decât acesta din urmă, pentru că „paguba" pricinu­ită este mult mai mare ÅŸi mai dureroasă, în­trucât ea atinge fiinÅ£a omului în tot ceea ce are mai profund: Å£i se fură încrederea, Å£i se fură iubirea, ba chiar timpul. A invoca însă suferinÅ£a ÅŸi vulnerabilitatea la care te poate expune sinceritatea ca motiv de eschivare în a nu fi sincer cu tine însuÅ£i, cu Dumnezeu ÅŸi cu oamenii nu are niciun suport duhovni­cesc, ci, mai mult, acest lucru este o dovadă de laÅŸitate. Sinceritatea presupune în primul rând curaj: „Fără curaj viaÅ£a nu este decât un surogat de viaÅ£ă. Fără curaj, cum te-ai putea abandona? Riscurile îÅŸi au propria frumuse­Å£e. Transformările radicale se produc când ai pătruns într-o dimensiune fără să calculezi nimic!! Când porneÅŸti pe o cale, nu trebuie să fii perfect pregătit, ci trebuie să ai curaj. Oricum mintea îÅ£i va spune întotdeauna că nu eÅŸti încă pregătit. La polul opus curajului, luptei duhovniceÅŸti, se află păcatul ce ames­tecă îndrăzneala cu laÅŸitatea. În el îndrăznim cu insolenÅ£ă ÅŸi capitulăm cu josnicie"^[9].

De aceea, în viaÅ£ă lucrurile trebuie asu­mate ÅŸi atunci când ele sunt „nedrepte", aÅŸa cum Dumnezeu a asumat toată nedreptatea făcută Lui de către om: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tu­turor. Chinuit a fost, dar S-a supus ÅŸi nu Åži-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus ÅŸi ca o oaie fără de glas înaintea ce­lor ce o tund, aÅŸa nu Åži-a deschis gura Sa"^[10]. Nedreptatea asumată în Dumnezeu dă no­bleÅ£e sufletului omenesc. Omul, încercând să se îndreptăÅ£ească pe sine, nu face decât să se chinuiască. Asumând, îÅŸi pune încrederea în Dumnezeu ÅŸi în ajutorul Lui, ÅŸi aÅŸa se odih­neÅŸte. SuferinÅ£a se dizolvă astfel în adâncul bunătăÅ£ii, iubirii ÅŸi purtării de grijă a lui Dum­nezeu: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreÅŸte"^[11]. „PăzeÅŸte întotdeauna pe Dum­nezeu în duhul tău", ne îndeamnă Filocalia, „rugându-te pentru orice lucru ÅŸi păÅŸeÅŸte cu hotărâre pe căile tale. Nu căuta să placi oa­menilor ÅŸi vei primi harul lui Dumnezeu. Căci cei ce caută să placă oamenilor sunt stră­ini de Dumnezeu ÅŸi Duhul lui Dumnezeu nu este în ei. Să ai Duhul lui Dumnezeu ÅŸi El te va învăÅ£a toate precum e drept, căci fără El nu poÅ£i izbuti ceva cum se cuvine"^[12]. Since­ritatea înlesneÅŸte omului vederea păcatelor sale proprii ÅŸi acesta este un lucru mai mare decât a învia morÅ£ii^[13]. „A-Å£i vedea păcatele", spune Părintele Stăniloae, „nu înseamnă să stai să socoteÅŸti orice călcare de poruncă, ci să te simÅ£i sufocat, înecat, pierdut ÅŸi zbătân- du-te zadarnic în această pierzanie, să înÅ£e­legi că ai trădat Iubirea ÅŸi să te dispreÅ£uieÅŸti pe tine însuÅ£i"^[14]. Orice asumare în Dumne­zeu creÅŸte Chipul de Fiu din noi, care este Chipul Iubirii. Åži spre aceasta suntem ÅŸi che­maÅ£i: să devenim fii vrednici ai lui Dumne­zeu, să ne umplem de chipul iubirii vieÅ£ii dumnezeieÅŸti. Pentru că scopul final al lup­tei duhovniceÅŸti nu este altul decât dialogul în iubire cu Dumnezeu, iar acesta nu este po­sibil fără sinceritate.

Note: