Aceas­tă sărbătoare este trecută cu vederea ca atare de ritul bizantin, însă, lucru de mirare, peri- copa ei este citită la 1 ianuarie, împreună cu cea a Tăierii împrejur, deÅŸi cele două eveni­mente nu au nici o legătură cronologică (la Tăierea împrejur Iisus avea 8 zile, iar la Tem­plu, în mijlocul învăÅ£ătorilor, avea 12 ani!). Însă icoana sărbătorii există, deÅŸi nu este foar­te răspândită. Biserica de la Roma nu ignoră complet acest praznic, deoarece citeÅŸte pericopa respectivă în duminica de după Epifanie¹, însă nu a văzut adevărata sa semnificaÅ£ie teologică ÅŸi a creat în mod artificial (ÅŸi „re­cent") o sărbătoare a „sfintei familii"², care este o viziune morală ÅŸi socială, denaturând profund sensul sărbătorii. De fapt, aceasta nu se prăznuieÅŸte ca atare decât în Ortodoxia de rit occidental, în duminica dintre Tăierea îm­prejur ÅŸi Epifanie, dacă între cele două sărbă­tori se întâmplă să cadă o zi de duminică, sau pe 4 ianuarie, dată care este corect situată în anul liturgic, deoarece este vorba despre o teofanie³.

Cu toate acestea, avem de-a face cu un eve­niment foarte important, singurul care ne este revelat despre copilăria lui Hristos, între aducerea Sa la Templu la 40 de zile (Întâmpinarea Domnului) ÅŸi botezul Său de către Ioan la 30 de ani (Teofania), ÅŸi care este de o mare bo­găÅ£ie teologică.

Această pericopă începe cu o precizare importantă: „Åži părinÅ£ii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea PaÅŸtilor la Ierusalim" Maria ÅŸi Iosif, care din punct de vedere soci­al erau „părinÅ£ii lui Iisus", erau evrei evlavioÅŸi, care împlineau cu seriozitate toate poruncile Legii: astfel, în fiecare an mergeau de PaÅŸte în pelerinaj la Ierusalim⁴. Ei Îi transmiteau lui Iisus, ca om, poruncile lui Moise ÅŸi Îl creÅŸteau în Legea lui Dumnezeu, legea pe care El ÎnsuÅŸi o dăduse, ca Dumnezeu, lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. Aici atingem un mare adevăr teologic, exprimat cu tărie de către al patrulea sinod ecumenic (de la Calcedon, în anul 451): ca om, Iisus nu ÅŸtia ÅŸi avea nevoie să înveÅ£e, dar ca Dumnezeu ÅŸtia toate ÅŸi desă­vârÅŸit.

„Când a fost El de doisprezece ani...”

Este prima dată când Evanghelia ne vorbeÅŸte despre Iisus după naÅŸterea Sa (ÅŸi riturile care o însoÅ£esc) ÅŸi este ÅŸi ultima dată când Îl pome­neÅŸte înainte să devină adult. Această vârstă are deci o însemnătate. ToÅ£i medicii ÅŸi psiho­logii sunt de acord: este vorba despre o vârstă hotărâtoare, o „trecere” în care trupul ÅŸi sufle­tul se schimbă. Este intrarea în adolescenÅ£ă, perioadă capitală ÅŸi dificilă, în care se petrece o adevărată mutaÅ£ie: omul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult. Este începutul pu­bertăÅ£ii, când caracterele sexuale se afirmă (creÅŸterea în volum a testiculelor la băieÅ£i ÅŸi menstruaÅ£ia la fete), când sufletul începe să fie agitat de sentimentul iubirii ÅŸi când apare o anumită formă de respingere a autorităÅ£ii, mai ales părinteÅŸti. AdolescenÅ£ii seamănă cu niÅŸte pui de pasăre care sparg coaja oului ÅŸi vor să existe prin ei înÅŸiÅŸi. În multe civilizaÅ£ii tradiÅ£i­onale, doisprezece ani e vârsta la care se petrec riturile „de trecere”, iniÅ£iatice. Or, Iisus este în acelaÅŸi timp Fiul lui Dumnezeu ÅŸi un copil ca toÅ£i ceilalÅ£i: e interesant că Evanghelia ne vor­beÅŸte de El tocmai la această vârstă. „PărinÅ£ii” Săi se duc deci la Ierusalim de sărbătoarea PaÅŸ­tilor, ca în fiecare an: aici, urcă la Templu ÅŸi participă la sărbătoarea PaÅŸtelui evreiesc: Iosif ÅŸi Iisus în „curtea israilitenilor”⁵, Maria în cur­tea femeilor. Se dă slavă lui Dumnezeu pomenindu-se primul PaÅŸte (cruÅ£area primilor năs­cuÅ£i ai evreilor, trecerea Mării RoÅŸii pe uscat) ÅŸi I se aduc jertfe (mai ales mielul pascal) ÅŸi tă­mâie, în cântare de psalmi... Ca Dumnezeu, Iisus este dătătorul Legii, iar ca om – copil, ado­lescent – învaÅ£ă să o respecte.

Apoi, după câteva zile, când ceremonii­le s-au sfârÅŸit, caravana care se întoarce în Galileea ÅŸi care numără probabil sute de per­soane, dacă nu mii, porneÅŸte la drum. După o zi⁶, Maria ÅŸi Iosif îÅŸi dau seama că Iisus nu este în caravană (după ce l-au căutat „prin­tre rude ÅŸi printre cunoscuÅ£i”). ViaÅ£a evreias­că era o viaÅ£ă „tribală”, centrată pe familie în sens larg (rude apropiate ÅŸi îndepărtate, pri­eteni, cunoÅŸtinÅ£e), ÅŸi nu una strict biologică, aÅŸa cum se întâmplă în zilele noastre (într-o anumită măsură, aceasta era o prefigurare a Bisericii, care privilegiază legăturile duhov­niceÅŸti faÅ£ă de cele de sânge). Acest incident ne arată că părinÅ£ii pământeÅŸti ai lui Iisus Îi lăsau o mare libertate: autoritatea lor paren­tală nu era foarte strictă. Copiii – mai ales de la vârsta adolescenÅ£ei – puteau să se întâl­nească între ei⁷ sau să urmeze alÅ£i membri ai familiei lărgite. Atunci, doar în acel moment, se îngrijorează ÅŸi se întorc din drum, căci sunt părinÅ£i buni, care îÅŸi iubesc fiul mai mult de­cât orice: părăsesc caravana ÅŸi se întorc sin­guri la Ierusalim. Aici, Îl caută pe Iisus timp de trei zile⁸, ceea ce le provoacă o mare în­grijorare: este vorba despre o prorocire a ce­lor trei zile când Hristos avea să fie în mor­mânt, în care omenirea Îl va „pierde”. Åži este ÅŸi o învăÅ£ătură teologică importantă: Maria ÅŸi Iosif ÅŸtiu amândoi, însă pe căi diferite, că Iisus nu este un copil ca toÅ£i ceilalÅ£i. Cu toa­te acestea, e limpede, după Evanghelie, că El are aceeaÅŸi înfăÅ£iÅŸare ÅŸi acelaÅŸi comportament ca ÅŸi ceilalÅ£i copii. Este o taină greu de înÅ£e­les ÅŸi de trăit pentru părinÅ£ii Săi pămân­teÅŸti.

În sfârÅŸit, „după trei zile L-au aflat în Templu, sezând în mijlocul învăÅ£ătorilor, ascultându-i si întrebându-i”. Însă ÅŸi El le vorbeÅŸte, pentru că „toÅ£i care Îl auzeau se minunau de priceperea ÅŸi de răspunsurile Lui". De fapt, El dialoghează, de la egal la egal, cu învăÅ£ătorii lui Israel. Este o adevărată teofanie, o revelaÅ£ie a lui Dumnezeu în această lume. Ce reprezintă Templul ÅŸi învăÅ£ătorii?

Iisus este în Templu. Templul din Ierusalim a urmat „cortului mărturiei" („ta­bernacolul") confecÅ£ionat de Moise la poa­lele Sinaiului la porunca lui Dumnezeu⁹, casă sfinÅ£ită – făcută din pânză – care se putea purta din loc în loc, amintind lui Israel de le­gământul său cu Dumnezeu. După cucerirea Pământului FăgăduinÅ£ei, Domnul îi arătase lui David locul în care voia să se construias­că templul (la Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Avraam acceptase să aducă pe fiul său Isaac, unul născut, ca jertfă, întruchipând jertfa lui Hristos), însă Solomon, fiul său, este cel care l-a construit în toată măreÅ£ia. Centrul Templului era „sanctuarul", compus dintr-un „loc sfânt", unde preoÅ£ii aduceau lui Dumnezeu în fiecare zi tămâie ÅŸi pâinile zise ale „punerii înainte", ÅŸi dintr-un „loc foarte sfânt" (sau „sfânta sfintelor"), unde se păs­trau într-un cufăr de lemn aurit (Arca) table­le Legii, date de Dumnezeu lui Moise pe mun­tele Sinai ÅŸi care vesteau Evanghelia, rămăÅŸiÅ£e de „mană", întruchipare a Euharistiei, ÅŸi „toiagul lui Aaron care a odrăslit", întru­chipare a fecioriei-maternităÅ£ii Mariei. Numai marele preot intra acolo, o dată pe an, ÅŸi stro­pea partea de deasupra a arcei („propiÅ£ia- tor") cu sângele animalelor jertfite (adică „dăruite" lui Dumnezeu). Jertfele se făceau afară, pe „altarul jertfelor". Când „slava lui Dumnezeu" (Åžekhinah) cobora în Templu, nimeni nu mai putea să stea în el, căci ea um­plea toate (2 Cronici 5, 13-14): era vorba de fapt de energiile dumnezeieÅŸti necreate, care aveau să fie revelate de Hristos în momentul Schimbării la FaÅ£ă¹⁰.

În vremea lui Hristos, se vorbea despre „al doilea templu", construit de către Irod, mai mare ÅŸi mai frumos decât primul, însă sfânta sfintelor era goală încă de la distrugerea pri­mului templu de către babilonieni în 586 î.Hr. Templul reprezenta sălaÅŸul lui Dumnezeu prin­tre oameni, adică ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu pe pământ. Acest templu a fost construit pentru Mesia, pentru a primi pe Hristos, care este El ÎnsuÅŸi Templul viu, unind pentru totdeauna pe Dumnezeu ÅŸi Omul¹¹. Însă, deoarece pre­oÅ£ii evrei aveau să-L respingă pe Iisus, să-L condamne la moarte ÅŸi să-L dea păgânilor ro­mani care aveau să execute sentinÅ£a, Templul avea să devină inutil ÅŸi să fie distrus în 70 d.Hr., conform prorociei lui Hristos (Mt 24, 1-2; Mc 13, 1-2; Lc 21, 5-6).

Iisus, copil (adolescent), este în Templu¹² si sade în mijlocul ÎnvăÅ£ătorilor. ÎnvăÅ£ătorii¹³ lui Israel sunt „rabini" dascăli ai Sfintei Scripturi, „cărturari" ÅŸi învăÅ£ători, care de cele mai multe ori sunt farisei. Ei sunt teologii lui Israel, „Dascălii Legii". Iisus „ÅŸade" în mijlocul lor pen­tru că ÅŸi El este „ÎnvăÅ£ător": este chiar singurul ÎnvăÅ£ător (El a spus: „nu aveÅ£i decât un singur ÎnvăÅ£ător: pe Hristos"¹⁴). El este ÎnvăÅ£ătorul, aÅŸezat în mijlocul învăÅ£ătorilor. E limpede că aici El ÎÅŸi manifestă dumnezeirea: arată că El este Cel care a dat Legea lui Moise pe munte­le Sinai, prin Duhul Sfânt. El discută cu ei: Evanghelia ne spune că îi ascultă (fără a avea nici o pretenÅ£ie) ÅŸi că îi întreabă (ca un evreu evlavios ÅŸi ascultător), însă ÅŸi că le vorbeÅŸte si îi învaÅ£ă. Ceea ce spune este atât de extraordi­nar încât „toÅ£i care Îl auzeau se minunau de pri­ceperea ÅŸi de răspunsurile Lui". El se arată aici ca ÎnÅ£elepciune a lui Dumnezeu, Cuvântul care exprimă cugetele Tatălui. Se arată ca Mesia, însă fără a spune explicit acest lucru (altfel, Evanghelia ar fi mărturisit-o), pentru că „cea­sul Său nu venise încă" (Ioan 2, 4; acest ceas va veni cu optsprezece ani mai târziu, după cum a hotărât Tatăl Său Cel ceresc): El dă un semn înÅ£elepÅ£ilor lui Israel, ÎnvăÅ£ătorii Legii, pentru a putea înÅ£elege – dacă vor – că Mesia a venit în lume. Se pare că acest semn va rămâne fără urmări; cu toate acestea, nu putem ÅŸti aceasta cu siguranÅ£ă (poate că Nicodim purtătorul de mir¹⁵ era printre ei?). Acest fapt vesteÅŸte misi­unea Sa, căci Iisus va veni adesea să predice în Templu.

Domnul ne dă ÅŸi o învăÅ£ătură mai genera­lă: manifestându-Åži dumnezeirea la această vârstă, El restaurează copilăria ÅŸi mărturiseÅŸ­te că El, Hristos, e Cel care ne trece de la co­pilăria păcatului la măsura desăvârÅŸită a Omu­lui duhovnicesc, care este adevărata vârstă matură. Arată că „trecerea" adolescenÅ£ei se poate trăi duhovniceÅŸte, ÅŸi mai ales că slujirea lui Dumnezeu nu depinde de o vârstă anume. Åžtim bine că ÅŸi în plan pur omenesc există co­pii minune¹⁶ (ca de pildă Mozart, în muzică, dar ÅŸi în matematică, informatică ÅŸi în alte do­menii...), însă se poate ÅŸi mai mult de atât: un copil poate ÅŸi să primească o revelaÅ£ie de la Duhul Sfânt ÅŸi poate fi investit cu o misiu­ne dumnezeiască (aceasta se va vedea în tim­pul prigoanelor: anumiÅ£i copii-mucenici vor vorbi cu înÅ£elepciune de oameni maturi): putem fi desăvârÅŸiÅ£i (după chipul lui Dumne­zeu) la orice vârstă. Hristos răscumpără toate.

PărinÅ£ii Săi omeneÅŸti, sociali, se minunea­ză. Mama Sa Îl ceartă, ca orice mamă („Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aÅŸa? Iată, tatăl Tău ÅŸi eu Te-am căutat îngrijoraÅ£i”). Este a doua învă­Å£ătură a acestui eveniment. Maria ÅŸi Iosif, ÅŸi mai ales Maria, ÅŸtiu că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, însă această realitate dumne­zeiască depăÅŸeÅŸte înÅ£elegerea omenească. FaÅ£ă cu un eveniment care descumpăneÅŸte, ei reacÅ£ionează omeneÅŸte, psihologic, social.

Răspunsul Adolescentului dumnezeiesc este cutremurător, pentru că „El este Adevărul”: „De ce era să Mă căutaÅ£i? Oare nu stiaÅ£i că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. El pune lucrurile la locul lor, reamintind părin­Å£ilor Săi omeneÅŸti că este Fiul lui Dumnezeu ÅŸi că ascultă în primul rând de Tatăl Său ce­resc. Este o foarte frumoasă lecÅ£ie duhovni­cească pentru toÅ£i creÅŸtinii. Fiecare copil (ÅŸi fiecare fiinÅ£ă omenească) este datoare mai în­tâi lui Dumnezeu: trebuie mai întâi ÅŸi înainte de orice să asculte de Dumnezeu. PuÅ£ini pă­rinÅ£i, chiar creÅŸtini, înÅ£eleg această taină. Ei uită că pruncii lor nu le aparÅ£in: aceÅŸtia le sunt încredinÅ£aÅ£i de Dumnezeu, însă sunt ai lui Dumnezeu. Evanghelia recunoaÅŸte într-adevăr că Maria ÅŸi Iosif nu au înÅ£eles. Suntem ca ÅŸi ei: adesea nu înÅ£elegem gândurile ÅŸi nici lu­crarea lui Dumnezeu: suntem limitaÅ£i. Însă de îndată cei Åži-a certat cu asprime părinÅ£ii, Adolescentul Iisus îi părăseÅŸte pe învăÅ£ători, părăseÅŸte Templul ÅŸi îi urmează cu smerenie: toată familia se întoarce la Nazaret. Evanghelia precizează „ÅŸi le era supus”.

Iisus este mereu într-o antinomie spiri­tuală desăvârÅŸită, simbolizată de „ÅŸi”: este mai întâi ascultător Tatălui Său ceresc si este supus părinÅ£ilor Săi omeneÅŸti. Este întocmai ca Dumnezeu ÅŸi ca om, însă respectând ier­arhia valorilor: firea Sa dumnezeiască are în­tâietate. Acest lucru se traduce, pentru noi, oamenii, prin: „Dumnezeu trebuie slujit mai întâi”.

Versetul final, care apare ca o concluzie, este ÅŸi el o învăÅ£ătură teologică: „Iisus spo­rea cu înÅ£elepciunea si cu vârsta si cu ha­rul la Dumnezeu si la oameni”. Ca Dumnezeu este desăvârÅŸit, ÅŸtie toate ÅŸi cu­noaÅŸte toate. Însă, ca om, are nevoie să creas­că ÅŸi să se dezvolte fizic (vârsta), psihic (în­Å£elepciunea) ÅŸi duhovniceÅŸte (harul). Evanghelia nu ne va mai spune nimic despre Iisus înaintea arătării Sale ca Mesia la bote­zul Său, la Teofanie. El Se pregăteÅŸte pentru misiunea Sa timp de 30 de ani în tăcere, ru­găciune ÅŸi muncă. Însă, prin discreÅ£ia ÅŸi sme­renia Sa, El adoarme ÅŸi bănuielile Satanei, care nu văzuse nimic la naÅŸterea Sa: diavolul nu va începe să se îngrijoreze decât începând de la botezul lui Iisus.

Note: