„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”¹

Foarte adesea, viața creștină a fost și este comparată cu un drum care duce de la cele pământești la cele cerești. Neascul­tarea primului om antrenează ca o consecință imediată izgonirea acestuia din Rai și întoarce­rea lui în pământul din care a fost luat². Prin ur­mare, am putea spune că, de la Adam încoace, orice om este un pelerin, un străin pe un pământ care nu este al lui. „Zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ”³, și iarăși, adresându-se lui Avraam, Dumnezeu îi spune : „Să știi bine că urmașii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiți și apăsați patru sute de ani”⁴. Existența omului pe pământ se transformă astfel într-un exil.

Reîntoarcerea și recâștigarea comuniunii cu „Cel ce este”⁵ ia forma unei mișcări care se realizează în timp și spațiu. Însă nu numai făptura face acest gest de mișcare și de urcare spre comuniunea cu Persoana supremă, ci și Dumnezeu Însuși se coboară la ea, căci iubirea cere mișca­rea fiecăruia dintre cei ce se iubesc spre celălalt⁶. Prin întrupare, Hristos Își asumă condiția exis­tențială a omului dezrădăcinat, pribeag, izgonit pe suprafața pământului. El pleacă în căutarea oii celei pierdute, făcându-Se pentru ea „Cale”⁷. Astfel, durata dintre apelul lui Dumnezeu și răs­punsul omului ia forma unei bătăi la ușă⁸: „Iată, stau la ușă și bat”⁹. Unii răspund repede la ape­lul lui Dumnezeu, alții însă dezamăgesc aștepta­rea Lui: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit”¹⁰.

Un răspuns prompt la oferta iubirii lui Dumnezeu l-a avut și Cuvioasa Parascheva. Întreaga ei viață ia forma unui pelerinaj: încă de la vârsta de 15 ani¹¹ părăsește casa părintească pentru a-I urma lui Hristos. Mai întâi merge la Constantinopol pentru a se închina la locurile binecuvântate ce se găseau acolo în vremea aceea¹², adică biserici și moaște ale multor sfinți. De la Constantinopol sfânta călătorește la Calcedon¹³, după care ajunge la Heracleea Pontului¹⁴, unde și rămâne timp cinci ani într-o mănăstire de maici. Dorind să se închine la locurile sfinte, sfânta por­nește din nou la drum spre Ierusalim. După vi­zitarea locurilor sfinte, Cuvioasa Parascheva mer­ge în pustia Iordanului, unde rămâne la o mănăstire de maici. La numai 25 de ani, în urma unei arătări îngerești, i se poruncește să se întoar­că în pământul său natal, adică în Epivata¹⁵, unde și moare doi ani mai târziu. Ajunsă la capătul că­lătoriei sale pământești, prezență discretă, necunoscută de nimeni, Dumnezeu o face cu­noscută prin darul incoruptibilității.

Faptul că încă de la moartea sa sfintele ei moaște nu au încetat să peregrineze în diferite țări din Balcani¹⁶ până să ajungă în România, la Iași, arată că răspunsul Cuvioasei la iubirea lui Dumnezeu nu se încheie odată cu plecarea ei din această lume, ci continuă în veșnicie prin ajutorul acordat oamenilor, prin nenumăratele minuni săvârșite la sfintele ei moaște de-a lun­gul timpului. „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roa­dă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu”¹⁷. Pelerinajele care au loc anual la moaștele sfintei pe 14 octombrie și care adună mii de pelerini creștini de pretutindeni nu sunt altceva decât roada pe care Sfânta Parascheva nu încetează să o aducă Domnului ca ofrandă și mărturie a iu­birii sale pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iuliana Trancă, Paris

Note: