„Oricine voieÅŸte să vină după Mine să se lepede de sine, să-ÅŸi ia crucea ÅŸi să-Mi urmeze Mie.”¹

Foarte adesea, viaÅ£a creÅŸtină a fost ÅŸi este comparată cu un drum care duce de la cele pământeÅŸti la cele cereÅŸti. Neascul­tarea primului om antrenează ca o consecinÅ£ă imediată izgonirea acestuia din Rai ÅŸi întoarce­rea lui în pământul din care a fost luat². Prin ur­mare, am putea spune că, de la Adam încoace, orice om este un pelerin, un străin pe un pământ care nu este al lui. „Zbuciumat ÅŸi fugar vei fi tu pe pământ”³, ÅŸi iarăÅŸi, adresându-se lui Avraam, Dumnezeu îi spune : „Să ÅŸtii bine că urmaÅŸii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiÅ£i ÅŸi apăsaÅ£i patru sute de ani”⁴. ExistenÅ£a omului pe pământ se transformă astfel într-un exil.

Reîntoarcerea ÅŸi recâÅŸtigarea comuniunii cu „Cel ce este”⁵ ia forma unei miÅŸcări care se realizează în timp ÅŸi spaÅ£iu. Însă nu numai făptura face acest gest de miÅŸcare ÅŸi de urcare spre comuniunea cu Persoana supremă, ci ÅŸi Dumnezeu ÎnsuÅŸi se coboară la ea, căci iubirea cere miÅŸca­rea fiecăruia dintre cei ce se iubesc spre celălalt⁶. Prin întrupare, Hristos ÎÅŸi asumă condiÅ£ia exis­tenÅ£ială a omului dezrădăcinat, pribeag, izgonit pe suprafaÅ£a pământului. El pleacă în căutarea oii celei pierdute, făcându-Se pentru ea „Cale”⁷. Astfel, durata dintre apelul lui Dumnezeu ÅŸi răs­punsul omului ia forma unei bătăi la uÅŸă⁸: „Iată, stau la uÅŸă ÅŸi bat”⁹. Unii răspund repede la ape­lul lui Dumnezeu, alÅ£ii însă dezamăgesc aÅŸtepta­rea Lui: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aÅ£i voit”¹⁰.

Un răspuns prompt la oferta iubirii lui Dumnezeu l-a avut ÅŸi Cuvioasa Parascheva. Întreaga ei viaÅ£ă ia forma unui pelerinaj: încă de la vârsta de 15 ani¹¹ părăseÅŸte casa părintească pentru a-I urma lui Hristos. Mai întâi merge la Constantinopol pentru a se închina la locurile binecuvântate ce se găseau acolo în vremea aceea¹², adică biserici ÅŸi moaÅŸte ale multor sfinÅ£i. De la Constantinopol sfânta călătoreÅŸte la Calcedon¹³, după care ajunge la Heracleea Pontului¹⁴, unde ÅŸi rămâne timp cinci ani într-o mănăstire de maici. Dorind să se închine la locurile sfinte, sfânta por­neÅŸte din nou la drum spre Ierusalim. După vi­zitarea locurilor sfinte, Cuvioasa Parascheva mer­ge în pustia Iordanului, unde rămâne la o mănăstire de maici. La numai 25 de ani, în urma unei arătări îngereÅŸti, i se porunceÅŸte să se întoar­că în pământul său natal, adică în Epivata¹⁵, unde ÅŸi moare doi ani mai târziu. Ajunsă la capătul că­lătoriei sale pământeÅŸti, prezenÅ£ă discretă, necunoscută de nimeni, Dumnezeu o face cu­noscută prin darul incoruptibilităÅ£ii.

Faptul că încă de la moartea sa sfintele ei moaÅŸte nu au încetat să peregrineze în diferite Å£ări din Balcani¹⁶ până să ajungă în România, la IaÅŸi, arată că răspunsul Cuvioasei la iubirea lui Dumnezeu nu se încheie odată cu plecarea ei din această lume, ci continuă în veÅŸnicie prin ajutorul acordat oamenilor, prin nenumăratele minuni săvârÅŸite la sfintele ei moaÅŸte de-a lun­gul timpului. „Nu voi M-aÅ£i ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi ÅŸi v-am rânduit să mergeÅ£i ÅŸi roa­dă să aduceÅ£i, ÅŸi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veÅ£i cere în numele Meu”¹⁷. Pelerinajele care au loc anual la moaÅŸtele sfintei pe 14 octombrie ÅŸi care adună mii de pelerini creÅŸtini de pretutindeni nu sunt altceva decât roada pe care Sfânta Parascheva nu încetează să o aducă Domnului ca ofrandă ÅŸi mărturie a iu­birii sale pentru Dumnezeu ÅŸi pentru oameni.

Iuliana Trancă, Paris

Note: