Această Evanghelie se compune din două părÅ£i care nu au nici o legătură una cu alta: cea de‑a treia vestire a Patimilor ÅŸi cererea fiilor lui Zevedeu. Cu toate acestea, ele sunt legate cronologic, după cum o atestă două dintre Evangheliile sinoptice, Matei ÅŸi Marcu. Scena se petrece în timpul „urcării la Ierusalim”¹, adică la sfârÅŸitul misiunii pământeÅŸti a lui Hristos, mai mult nu putem ÅŸti. Însă Sfântul Luca o situează chiar înaintea intrării în Ierihon, deci nu prea departe de Ierusalim.

Cea de‑a treia vestire a Patimilor are o legătură directă cu PaÅŸtele care se apropie ÅŸi este relatată de toate cele trei Evanghelii sinoptice (Mat. 20, 17‑19, Marcu 10, 32‑34 ÅŸi Luca 18, 31‑34). Iisus merge în fruntea alaiului, care este unul numeros: se simte în istorisirea lui Marcu (adică a lui Petru) toată energia lui Hristos pentru a plini voia Tatălui Său, deÅŸi mergea către moarte. Este vorba despre o jertfă de bunăvoie: Hristos se grăbeÅŸte să‑l mântuiască pe Om. Însă „ucenicii erau tulburaÅ£i ÅŸi‑L urmau cu teamă”, pentru că le vestise deja de două ori Patima Sa². Sunt neliniÅŸtiÅ£i ÅŸi înaintează ÅŸovăind (ce se va petrece cu noi?). Domnul ia atunci deoparte pe cei Doisprezece (despărÅ£indu‑i de restul alaiului) ÅŸi le vesteÅŸte pentru a treia oară tot ceea ce avea să I se întâmple, ca „Fiu al Omului” (dat pe mâna marilor preoÅ£i ÅŸi a cărturarilor [de către Iuda], osândit la moarte [de propriii Săi preoÅ£i] ÅŸi dat păgânilor [guvernatorul roman], chinuit de soldaÅ£i, răstignit ÅŸi ucis). Ca de fiecare dată când e vorba de un lucru de mare însemnătate, Hristos vesteÅŸte de trei ori, pentru că este voia Tatălui, a Fiului ÅŸi a Sfântului Duh, ÅŸi care se va plini de Dumnezeiasca Treime. Această a treia vestire este mult mai precisă decât primele două, de unde frica ucenicilor, care rămân zdrobiÅ£i ÅŸi fără glas.

Faptul că Domnul a făcut aceste trei vestiri este foarte important pentru toate neamurile ce au să vină: ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos ÅŸtie tot ce I se va întâmpla. PlineÅŸte toate de bunăvoie. Cu toate acestea, Domnul ÎÅŸi încheie profeÅ£ia zicând: „iar după trei zile, va învia”. Însă aceasta ucenicii nu pot să o înÅ£eleagă: nu Å£in minte decât restul, suferinÅ£ele ÅŸi moartea. NoÅ£iunea de „înviere din morÅ£i” era de neconceput pentru ei, mai ales cu privire la ÎnvăÅ£ătorul lor cel iubit, cu toate că fuseseră martori ai mai multor învieri³. Adesea, când Hristos vorbeÅŸte desluÅŸit, ÅŸi nu în pilde, e mult mai greu pentru Apostoli (ca ÅŸi pentru noi) să‑L înÅ£eleagă. Hristos vesteÅŸte tot ceea ce avea să I se întâmple pentru a‑i feri pe Apostolii Săi de deznădejde, pentru a‑i înarma împotriva „scandalului” morÅ£ii Sale.

Cererea fiilor lui Zevedeu survine imediat după aceea, pe neaÅŸteptate, ÅŸi poate să ni se pară cu totul nepotrivită. Nu este relatată decât de doi martori oculari, Matei (20, 20‑23) ÅŸi Petru (Marcu 10, 35‑40). Despre cine ÅŸi despre ce este vorba?

„Fiii lui Zevedeu” sunt Iacov (cel Mare) ÅŸi Ioan, doi vechi tovarăÅŸi de pescuit ai lui Petru ÅŸi Andrei⁴ ÅŸi, de bună seamă, doi foÅŸti ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Hristos îi iubeÅŸte mult ÅŸi i‑a numit „fiii tunetului” (Boanerghes)⁵, pentru că sunt două firi aprinse, care se dăruiesc întru totul, fără rezerve. Fac parte din „triada apostolică” (Petru, Iacov ÅŸi Ioan), adică cei trei Apostoli cei mai apropiaÅ£i de rabbi Ieshouah ÅŸi martorii marilor Sale lucrări (printre care ÅŸi Schimbarea la FaÅ£ă). Iacov avea să fie primul Apostol care a suferit mucenicie⁶, iar Ioan este prietenul iubit al lui Hristos („cel pe care îl iubea Iisus”⁷).

Ei se apropie de Domnul, probabil luându‑L la o parte, ÅŸi Îi cer „să stea unul de‑a dreapta ÅŸi altul de‑a stânga Ta, întru slava Ta” [la Matei: „întru ÎmpărăÅ£ia Ta”]. Este o cerere nemaipomenită ÅŸi chiar ÅŸocantă. Cu atât mai mult cu cât, la Sfântul Matei, ei vin cu mama lor⁸ ÅŸi o lasă să ceară pentru ei, probabil pentru nu îndrăzneau să ceară ei înÅŸiÅŸi. Putem fi miraÅ£i că niÅŸte persoane atât de sporite duhovniceÅŸte ÅŸi apropiate de Dumnezeu pot cere o favoare care ar fi fost în detrimentul celorlalÅ£i ÅŸi care poate părea puÅ£in vanitoasă, pentru că de fapt ei cer cele mai bune locuri în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Putem vedea lucrul acesta sub două unghiuri diferite:

– Apostolii, oricât de mari ar fi, rămân fiinÅ£e omeneÅŸti ca toate celelalte, cu limitele ÅŸi neajunsurile lor. Trebuie să ne aducem aminte că aveau să adoarmă în Ghetsimani, nefiind în stare să privegheze împreună cu Hristos, Care este pe culmile suferinÅ£ei Sale lăuntrice, ÅŸi că‑şi vor părăsi cu toÅ£ii învăÅ£ătorul, chiar dacă Sfântul Ioan avea să vină apoi la picioarele Crucii. Este ÅŸi o lecÅ£ie de smerenie pentru noi toÅ£i.

– Pe de altă parte, putem privi ÅŸi altfel cererea lor. Ei Îl iubesc atât de mult pe ÎnvăÅ£ătorul, că vor să fie aproape de El pe vecie. Sfântul Efrem Sirul arată cu fineÅ£e că această scenă se situează chiar după Schimbarea la FaÅ£ă, când Iacov ÅŸi Ioan L‑au privit pe Hristos în Slava Sa dumnezeiască, străjuit de Moise la dreapta Sa ÅŸi de Ilie la stânga⁹. Această vedenie i‑a marcat ÅŸi este de înÅ£eles că i‑a determinat să‑I ceară lui Hristos aceeaÅŸi fericire ca a lui Moise ÅŸi a lui Ilie (care, de fapt, reprezintă îndumnezeirea).

Prima reacÅ£ie a lui Hristos este aspră: „Nu ÅŸtiÅ£i ce cereÅ£i!”, cu alte cuvinte: v‑aÅ£i ieÅŸit din minÅ£i. Åži Domnul adaugă: puteÅ£i voi să beÅ£i paharul pe care‑l voi bea Eu? PuteÅ£i să mergeÅ£i cu Mine în această urgie? Este de observat că Domnul leagă faptul de a sta dimpreună cu El de slava muceniciei. Celor doi tineri nu le lipseÅŸte îndrăzneala: ei încuviinÅ£ează¹⁰. Atunci Domnul profeÅ£eÅŸte mucenicia lor¹¹.

Apoi Hristos dă o învăÅ£ătură teologică foarte înaltă: nu este al Meu acest lucru. Ci Tatăl Meu singur hotărăÅŸte aceasta, El, singurul izvor a toate, după firea Sa ipostatică. Åži „Tatăl Meu a rânduit aceste locuri” pentru alÅ£ii decât voi. Fiul stă mereu în ascultare desăvârÅŸită către Tatăl: este Fiul desăvârÅŸit al unui Tată desăvârÅŸit. Chenoza Fiului este oglinda chenozei Tatălui. ÎnvăÅ£ătura lui Hristos este o mistagogie treimică.  Iar pe cei pentru care Tatăl a rânduit aceste locuri îi cunoaÅŸtem noi, creÅŸtinii, prin TradiÅ£ie: sunt zugrăviÅ£i pe icoana numită deisis¹² în toate bisericile ortodoxe. La dreapta lui Hristos se găseÅŸte Născătoarea de Dumnezeu, cea mai presus decât toate făpturile¹³, iar la stânga Sa, Sfântul Ioan Botezătorul ÅŸi Înaintemergătorul, „cel mai mare între cei născuÅ£i din femei” (Mat. 11, 11 ÅŸi Luca 7, 28). Însă cei Doisprezece Apostoli vor ÅŸedea pe 12 scaune pentru a judeca cele 12 triburi ale lui Israel (Domnul tocmai a spus‑o mai înainte, la Mat. 19, 27‑28 ÅŸi Luca 22, 28‑30). CeilalÅ£i Apostoli au auzit răspunsurile lui Hristos către Iacov ÅŸi Ioan ÅŸi „au început a se mânia” pe cei doi fraÅ£i.

În loc de a da o „lecÅ£ie de morală”, Domnul va profita de împrejurare pentru a da o învăÅ£ătură duhovnicească ÅŸi eclezială pe care se va întemeia Biserica. El îi cheamă pe cei Doisprezece împrejurul Lui ÅŸi îi învaÅ£ă. Pleacă de la ce se petrece în lume: „cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, iar cei mai mari ai lor le stăpânesc” (se subînÅ£elege: le asupresc). Ceea ce Domnul vrea să spună este că raporturile dintre mai‑mari ÅŸi popoare sunt raporturi de forÅ£ă, de putere, ca de la stăpânitor la supus, ceea ce este în acord cu realitatea. Åži adaugă: voi să faceÅ£i altminteri („între voi nu trebuie să fie aÅŸa”). „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; ÅŸi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă14”. Este răsturnarea valorilor. Adevărata măreÅ£ie este a sluji. Adevărata întâietate este a se pune pe sine mai jos decât toÅ£i. Este evident că Hristos dezvăluie aici ucenicilor Săi modelul dumnezeiesc. El arată pe loc cum conduce El ÅŸi cum stăpâneÅŸte: „Că ÅŸi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească ÅŸi să‑Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulÅ£i”. Hristos va fi pus în rândul robilor: pedeapsa legală a crucii era rânduită robilor. El va pune în practică ceea ce spune ÅŸi ceea ce cere să se facă. Este o adevărată revoluÅ£ie în istoria omenească: este prima oară de la căderea lui Adam ÅŸi a Evei când se proclamă o asemenea rânduială. A fi mai mare, rege, este a sluji pe ceilalÅ£i, ÅŸi nu a fi slujit sau a se sluji pe sine. A fi puternic înseamnă a avea „slăbiciunea” de a fi bun ÅŸi mărinimos. A fi bogat înseamnă a se lăsa sărăcit pentru ceilalÅ£i. A fi cel dintâi înseamnă a lua locul celui de pe urmă, pentru a fi sigur că nimeni nu se va pierde. Hristos ne arată aici cum se poartă Dumnezeu cu Omul, cum stăpâneÅŸte El, fiind „blând ÅŸi smerit cu inima”. El le spune ucenicilor Săi ÅŸi tuturor celor care vor să‑L urmeze până astăzi: fiÅ£i ca ÅŸi Dumnezeu. A sluji pe ceilalÅ£i înseamnă a avea grijă de ei, a se dărui pe sine.

Această poruncă dumnezeiască este unul dintre temeiurile Bisericii. Este regretabil că cei care au grija turmei acesteia de 2000 ani, urmaÅŸii Apostolilor, adesea uită ÅŸi preferă a se asemăna lumii mai degrabă decât lui Dumnezeu.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note: