Zis‑a Avva Antonie către Avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.

Acelaşi a zis: nimeni neispitit nu va putea să intre în Împărăţia Cerurilor. Că ridică, zice, ispitele, şi nimeni nu este care să se mântuiască.

Zis‑au iarăşi: de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim. 

Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă‑te pentru mine! Zis‑a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. 

Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându‑l nimic. Iar după multă vreme i‑a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i‑a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!

Zis‑a avva Antonie: eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica. 

Zis‑a iarăşi: de este cu putinţă, câţi paşi face călugărul, sau câte picături bea în chilia sa, trebuie cu îndrăzneală să le vestească bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru dânsele.