Adaugat la: 1 Aprilie 2009 Ora: 15:14

Învierea noastră cea de toate zilele

În aeroport într-un oraş din România, aşteptând zborul spre Paris : mâncăm sandvişurile pregătite de acasă, facem haz de necazul crizei economice, intrăm uşor în vorbă unii cu alţii (că doar suntem între ai noştri şi ne simţim cumva complici).

Apoi timpul acela suspendat dintre două tărâmuri, în care te desparţi mental de o realitate şi te proiectezi într-o alta, timpul acela de restructurare, timp ce scapă legilor fizicii, timp în care acele de ceas se întorc în urmă cu o oră…

Apoi ajungem. Doar că la coborâre nu mai suntem aceiaşi. Nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni, ne luăm la revedere civilizat de la însoţitorii de zbor şi răspundem la apelurile pierdute în timpul de deasupra norilor. În faţa mea un bade cu palme aspre spune tare : « No, Doamne ajută-vă !»

Mi s-a facut ruşine de snobismul meu, mi s-a făcut ruşine de vorbele căutate cu care dau o explicaţie banală cuiva care caută metroul. Mă mustră satul din comuna, din judeţul din care vin.

De ce gesturile noastre depind atât de mult de context ? De ce suntem atât de condiţionaţi ? De ce ne pierdem atât de uşor coerenţa cu interiorul nostru ? Episodul de mai sus ţine poate mai degrabă de morală, dar atunci când suntem duplicitari în faţa Domului este mult mai grav.

Ne pregătim foarte mult pentru Înviere timp de patruzeci de zile : cu post, cu spovedanii, cu mers la biserică mai des, facem eforturi de necontestat. Vrem să fim impecabili de Paşte, sărbătoarea Învierii Domnului, Cel Care ne-a scos din moarte la viaţă. Nu e absolut nimic de criticat în asta, dimpotrivă. Doar că sensul Învierii devine abstract sau se pierde. Concret, care e moartea noastră ? Suntem tineri, vrem să ne îndrăgostim de Dumnezeu, avem intenţii bune, e greu de văzut moartea în acest avânt al nostru.

O formă de moarte este cea care are loc cu fiecare compromis făcut faţă de sufletul nostru, cu fiecare adormire a lui, cu fiecare mică ipocrizie, cu fiecare negare a adâncului nostru şi modelare după reguli sociale sterpe, cu fiecare falsă problemă în care ne pierdem. Noi, tineri ortodocşi în căutare de răspunsuri, care stăm la lungi discuţii ca să ne lămurim probleme existenţiale (antrenante, de altfel), noi care ne salutăm cu « Doamne ajută ! » între noi uităm acest salut-rugăciune la cea mai mică schimbare de mediu.

Parintele Steindhart ne spune că avem datoria sa fim deştepţi şi curajoşi, iar deştept are şi sensul de treaz. Dacă am avea conştiinţa în stare de veghe în fiecare moment, ne-am simţi în fiecare moment într-un post al Paştelui. Şi dacă am fi curajosi, am privi cu sinceritate în interiorul nostru ca să vedem cine suntem şi ce trebuie schimbat, fără a căuta pretexte ca să deviem privirea. Tinereţea noastră nu justifică superficialitatea. Iar viaţa noastră este un dar pe cât de frumos, pe atât de serios. Minunat e faptul că în fiecare moment în care avem conştiinţa morţii, avem şi încredinţarea Învierii : « Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa ».

Poate nu suntem niciuna din persoanele realităţilor despărţite de zbor. Poate suntem chiar cei din timpul zborului, pentru că acolo suntem protejaţi atât de normele uneori aberante ale satului trecut prin comunism, cât şi de pretenţiile intelectuale ale unui oraş mare. Atunci ne rămâne să învăţăm să avem zborul cu noi peste tot, să fim liberi, să ne vedem şi să ne asumăm morţile de la fiecare pas, dar să le trecem cu Învierea de fiecare zi.

Anca Sav

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni