CALVARUL PRIZONIERILOR ROMÂNI

Datele despre ostatici, publicate de Wilhelm Doengen, în 1923, indicau 43.297 de români în lagărele germane între 1916 ÅŸi 1919, dar mai recent s‑a putut atesta captivitatea a 147.986 conaționali, pe lângă alți aproximativ 100.000 în Austria. Dintre aceștia, 39.774 au murit în prizonierat, iar 3.682 au fost dați dispăruți sau evadați.

Cele mai multe din trenurile cu miile de prizonieri de la Turtucaia, urmate de alte convoaie cu deportați, în urma luptelor din trecătorile carpatine, din Oltenia și Muntenia, ajungeau la sfârșitul lui 1916 în umedele câmpii de lângă Baltica (azi în Polonia), dar și în alte părți ale Reichului. Nu doar frigul, ci și hrana extrem de săracă și mai ales bolile (tuberculoza, holera și tifosul) au secerat, în anul următor, 2.446 de români, la Tuchel, respectiv 1.065, la Czersk, dintr‑un total de 28.000. Cu alți circa 15.000 de deportați în Silezia se întâmpla aceeași dramă, la Lamsdorf (2.607 morți) și Neuhammer (2.237). Pentru unii, calvarul prusac a continuat prin transferul în spatele fronturilor vestice din Belgia, Alsacia, Lorena, Tirol, unde au fost istoviți la săpatul tranșeelor, la transportul morților și răniților, în construcții. Alții au suferit în fel și chip în diferite colonii de muncă din întregul imperiu.

Atitudinea autorităților militare germane era vădit mai neprietenoasă față români, în cele 96 de lagăre pentru soldați și alte 80 pentru ofițeri, în comparație cu alți prizonieri. Aceasta nu doar ca urmare a intrării României în război de partea Antantei, percepută ca o trădare a acordului de alianță germano‑român antebelic. Sosirea românilor în lagăre, la doi ani de la declanșarea războiului, găsea spațiile de detenție supraaglomerate și coincidea cu izbucnirea marilor epidemii care au făcut ravagii în 1917. Francezii, britanicii și rușii aflați deja în detenție beneficiau de ajutoare din țările proprii, pe baza con-vențiilor de război, însă mulți români și italieni au murit literalmente de foame, lipsiți de sprijinul propriilor țări, aflate ele însele în dificultate.

CIMITIRELE OSTAȘILOR ROMÂNI DE PE TERITORIUL VECHIULUI REICH GERMAN

Și totuși, după încheierea ostilităților războiului, cetățenii noii republici de la Weimar, cunoscuți pentru respectul deosebit față de eroi, au avut grijă și de mormintele foștilor inamici. Un astfel de exemplu este „Rumänenfriedhof” din Weil am Rhein, inaugurat în 1955 prin strămutarea osemintelor a 53 de ostași din diferite cimitire – singura necropolă exclusiv românească din Germania. În lipsa altor cimitire proprii, morminte românești se găsesc până azi în diferite cimitirele ostășești, cel mai adesea fiind îngropați laolaltă români și rușisau împreună cu ostași de alte naționalități.

În lipsa unor colaborări bilaterale imediat după război, la Ulm, supravie-țuitorii detenției au ridicat un monument‑sarcofag amintind de cei 99 de confrați care odihnesc aici, în morminte nemarcate. Același lucru s‑a întâmplat și la Zwickau, unde, în două cimitire, se află cel mai numeros grup de morminte românești (230) de pe teritoriul actual al Germaniei. În cel mai mare dintre ele, foștii prizonieri au realizat un monument‑obelisc în cinstea celor pieriți, inaugurat la 21 decembrie 1918. În multe alte locuri mormintele s‑au păstrat în bună stare, de‑a lungul unui secol, prin grija asociațiilor locale germane pentru cultul eroilor.

ANUL CENTENAR – PRILEJ DE AMINTIRE

Primul acord interguvernamental privind mormintele românești de război din Germania și cele germane, similare, din România a fost încheiat la 25 iunie 1996, având însă efect mai degrabă ca urmare a creșterii comunităților românești din Germania, când s‑au înmulțit inițiativele comemorative. Astfel, din 2005, în cimitirul central din Mannheim 62 de conaționali au parte de o cruce‑monument donată de parohia românească, iar în 2008, la necropola din Weil am Rhein a fost sfințită o cruce de lemn, în prezența diplomaților și a reprezen-tanților militari ai României.

Împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918 a impulsionat, atât la nivel oficial cât și bisericesc, redescoperirea și pomenirea celor care au pierit departe de țară, mistuiți de foamete, de boli și de dorul de cei dragi. La Worms, Ministerul Apărării din România a inaugurat, la 9 octombrie 2018, un monument nou pentru cei 168 de ostași înmormântați aici, în mai multe gropi comune. Între timp, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a dezvoltat o bază de date a mormintelor de război, aflată încă în lucru, iar în paralel, la Centrul Mitropolitan din Nürnberg au fost adunate în ultimii ani informații și despre alte locuri unde se găsesc români din cele două mari conflagrații. Însă anul centenar, fiind sărbătorit cu precădere de Biserica Ortodoxă Română, printr‑o inițiativă a Sfântului Sinod, a prilejuit la nivel local organizarea de către preoții parohi a unor slujbe comemorative la cimitirele din Hausdülmen/Münster (44), Ingolstadt (66), Fürstenfeldbruck (19), Crailsheim, Ulm ÅŸi Tübingen. De o grijă aparte se bucură și mormintele prizonierilor din cimitirul de sud al Nürnbergului(15), regăsiți în același an și pomeniți de atunci la sărbătorile obștești. Dar lista cimitirelor este departe de a fi încheiată. La începutul lunii iunie a anului curent, la Bayreuth, au fost „regăsite” 148 de morminte. Alte locuri de odihnă așteaptă încă prima slujbă de pomenire, după mai bine de o sută de ani: Güstrow (64), Schwabstadl (40), Rastatt (28), Heilbronn (23), Göttingen (13), pe lângă multe altele, încă puțin sau deloc cunoscute.

Revenind la primele lagăre germane amintite, cele din Prusia răsăriteană, situate azi în Polonia, este de remarcat că în preajma lor se află cele mai mari necropole românești din Primul Război Mondial. Aici, la inițiativa armatei române, s‑a început o acțiune de renovare a mormintelor de război. În cimitirul militar din Lamsdorf, devenit, după cel de‑al Doilea Război Mondial, Łambinowice, au fost restaurate cele 2.607 de cruci individuale, care, pe lângă inaugurarea oficială, așteaptă încă săvârșirea unei slujbe de pomenire. Celelalte cimitire în care odihnesc mii de români (Neuhammer/ÅšwiÄ™toszów, Tuchel/Tuchola, Gdansk și Czersk) așteaptă interesul românesc, care deocamdată este redus și din cauza inexistenței unor comunități românești pe o rază de sute de kilometri.

În încheiere, să amintim faptul că, deși țara noastră a fost aliata Germaniei în cel de‑al Doilea Război Mondial, au murit în detenție soldați români, care au fost înmormântați în Berlin‑Neukölln (12), Hamburg‑Bergedorf (12), Minden (12), Hannover (11) ÅŸi Soldan (10). Lor li se adaugă numeroÅŸi civili care au avut parte de tratamentele de exterminare din temutele lagăre de la Dachau și Flossenbürg.

Bibliografie:

1. Jochen Oltmer, Kriegsgefangene im Europa des Ersten Weltkriegs, Paderborn, 2006;
2. Alicja Marcinkiewicz, „Åšmiertelność jeÅ„ców wojennych w obozach Czersk i Tuchola w latach 1914‑1918”, în: KoÅ‚o Historii, 19/2016;
3. https://once.mapn.ro/pages/view/96.