Convertirea slavilor în secolul al IX-lea nu se poate înÅ£elege fără a se lua în considerare relaÅ£ia lor cu civilizaÅ£ia latină ÅŸi bizantină, respectiv cu Biserica din Apus ÅŸi cea din Răsărit, care-ÅŸi exercitau influenÅ£a asupra spaÅ£iului balcanic ÅŸi al Europei centrale. AntrenaÅ£i în marea migraÅ£ie a popoarelor germanice ÅŸi a triburilor turcofone din stepă (huni, avari, proto-bulgari), slavii, originari din zona Niprului (Ucraina de azi), se extind spre nord, pe Volga, spre vest până pe Oder ÅŸi Elba ÅŸi, în fine, spre peninsula balcanică (secolul al VII-lea). Îi întâlnim ca aliaÅ£i ai avarilor ÅŸi ai imperiului persan la marele asediu al Constantinopolului din anul 626, care eÅŸuează, dar reuÅŸesc să se instaleze durabil în imperiul bizantin, pătrunzând până în Grecia, în Peloponez. Ei se vor organiza statal sub stăpânirea hanilor bulgari, care la sfârÅŸitul secolului al VII-lea se impun în Balcani, după o zdrobitoare înfrângere a armatei bizantine pe Dunăre. Imperiul bizantin va trebui să facă faÅ£ă continuei ameninÅ£ări din partea acestei noi puteri de la porÅ£ile Constantinopolui. În schimb, slavii din nordul Europei se confruntă cu expansiunea militară ÅŸi culturală a francilor, inclusiv a Bisericii lor de rit latin, reformată de Carol cel Mare, despre care s-a scris în articolele precedente. În secolul al IX-lea, slavii reuÅŸesc să constituie un mare regat în Moravia (Cehia de azi), care se luptă să reziste în faÅ£a împăratului germanic ÅŸi de aceea tinde să se apropie de BizanÅ£.

În acest context, prinÅ£ul Moraviei, Rostislav, îi scrie împăratului bizantin să-i trimită un om sfânt care să-i înveÅ£e pe slavi creÅŸtinismul în limba lor: „au venit la noi să ne înveÅ£e creÅŸtini de multe feluri, italieni, greci, germani /…/, dar noi, slavii, suntem oameni simpli ÅŸi nu avem pe nimeni să ne înveÅ£e adevărul ÅŸi să ne tălmăcească Scriptura; trimite-ne deci, Stăpâne, un om vrednic de a ne învăÅ£a tot adevărul” (ViaÅ£a lui Metodiu). Atunci, împăratul Mihail ÅŸi patriarhul Fotie îi cheamă pe Constantin (viitorul Chiril, după numele de monah) ÅŸi pe fratele său, Metodiu, ÅŸi îi trimit la prinÅ£ul Rostislav. Alegerea nu era deloc întâmplătoare. Cei doi fraÅ£i erau din Tesalonic, oraÅŸ înconjurat la vremea aceea de aÅŸezările slavilor, unde bilingvismul greco-slav era foarte prezent. În plus, împăratul a ales un mare erudit (Chiril) ÅŸi un excelent administrator (Metodiu). Metodiu ocupase înalte funcÅ£ii în imperiu înainte de a deveni monah ÅŸi egumen pe muntele Olimp. Constantin/Chiril, numit ÅŸi „Filosoful”, se distinsese din tinereÅ£e nu numai prin credinÅ£a sa, ci ÅŸi prin darurile sale intelectuale ieÅŸite din comun, cultivate la marea universitate din Constantinopol, care-l apropiaseră de marele învăÅ£at al epocii, patriarhul Fotie (despre care s-a scris ultima oară). Foarte înzestrat în meÅŸteÅŸugul limbilor, el primise deja o misiune pe lângă regatul kazarilor (la nordul Mării Negre), unde explicase Scriptura, adresându-se în chiar limba lor, învăÅ£ată în scurt timp. Însă contribuÅ£ia sa cea mai rodnică, ca lingvist, a fost crearea unui alfabet specific pentru limba slavă (alfabetul glagolitic), derivat din greacă, ce se găseÅŸte la originea alfabetului slavon care-i poartă numele până astăzi (alfabetul chirilic). Aceasta i-a permis să traducă în scris Sfânta Liturghie ÅŸi mai multe texte din Scriptură, în limba slavilor. Însă, odată ajunÅŸi în Moravia, cei doi fraÅ£i au avut de înfruntat împotrivirea episcopilor ÅŸi a preoÅ£ilor romano-germanici, pentru care nu puteau exista decât „trei limbi sacre”: latina, greaca ÅŸi ebraica, iar Liturghia nu putea fi slujită decât în latină ÅŸi în greacă. Înconjurat de aceÅŸtia, „care se adunaseră contra lui precum corbii în faÅ£a vulturului”, sfântul Chiril le răspunde: „Nu trimite soarele lumina asupra întregii lumi? /…/ Nu vă ruÅŸinaÅ£i să fixaÅ£i numai trei limbi ÅŸi să dispuneÅ£i ca toate celelalte popoare să rămână oarbe ÅŸi mute? SpuneÅ£i-mi, oare nu faceÅ£i astfel din Dumnezeu un neputincios care nu ar putea face aceasta sau un gelos care nu ar vrea aceasta? Noi ÅŸtim multe popoare care cunosc Scriptura ÅŸi-l slăvesc pe Dumnezeu, fiecare pe limba lui” (ViaÅ£a lui Constantin). Acuzat de erezie, el le aminteÅŸte că, de la început, Evanghelia a fost propovăduită în multe limbi (a sirienilor, a armenilor, a georgienilor, a goÅ£ilor etc). Trebuie spus că aÅŸa-zisa teorie a celor „trei limbi sacre” era împărtăÅŸită ÅŸi de către mulÅ£i erudiÅ£i bizantini, cei doi fraÅ£i având de înfruntat, chiar la ei acasă, suspiciunea anumitor cercuri, ce considerau traducerea într-o limbă barbară ca o posibilă cale spre erezie. Fiind denunÅ£aÅ£i la papă de către episcopii germanici, cei doi fraÅ£i au trebuit să meargă la Roma pentru a se apăra ÅŸi a cere sprijin pentru continuarea misiunii lor. În drum spre Roma, ei s-au oprit la slavii din Panonia (Ungaria de azi), unde au format ucenici. La Roma, papa Adrian al II-lea, care tocmai succedase lui Nicolae I, având el însuÅŸi de înfruntat tendinÅ£ele hegemonice ale împăratului ÅŸi clerului germanic, i-a sprijinit ÅŸi a admis Sfânta Liturghie în slavonă. Însă sfântul Chiril nu a plecat mai departe: el a murit la Roma în februarie 869, corpul său fiind depus în biserica sfântului Clement al Romei, un loc deosebit de venerat de către pelerinii slavi până astăzi, fie ei ortodocÅŸi sau catolici. Înaintea morÅ£ii, el l-a încurajat pe fratele său să continue misiunea, acesta întorcându-se în Moravia. Aici, episcopii germanici au dispreÅ£uit cuvântul papei ÅŸi au dispus ca Metodiu să fie bătut ÅŸi aruncat în închisoare, unde a rămas doi ani ÅŸi jumătate, fiind eliberat doar prin intervenÅ£ia insistentă a papei Ioan al VIII-lea, revoltat de nesupunerea episcopilor germanici. Papa dorea să-l încurajeze pe Metodiu în misiunea sa, dar sub egida Romei, în ideea că popoarele slave vor trece astfel sub dominaÅ£ia papală. Însă în final papa a cedat presiunilor Bisericii germanice ÅŸi a interzis liturghia în slavonă: „am aflat că tu slujeÅŸti liturghia în limba barbară, adică în limba slavă; /…/ nu îÅ£i este permis să o faci decât în limba latină ÅŸi greacă, cum se slujeÅŸte în Biserica lui Dumnezeu răspândită în toată lumea ÅŸi la toate neamurile” (scrisoarea papei Ioan al VIII-lea către Metodiu, din 868). Izolat ÅŸi prigonit, sfântul Metodiu ÅŸi-a sfârÅŸit viaÅ£a în retragere, dedicându-se traducerii acelor cărÅ£i din Scriptură ce mai rămâneau de tradus, împreună cu rânduielile canonice (Nomocanon) ÅŸi cu unele texte din SfinÅ£ii PărinÅ£i. După moartea sfântului Metodiu (885), ucenicii săi, sfinÅ£ii Clement ÅŸi Naum, împreună cu cei 200 de ucenici, preoÅ£i ÅŸi diaconi, au fost expulzaÅ£i din Moravia ÅŸi Panonia, unii îndurând multe suferinÅ£e, fiind încarceraÅ£i sau vânduÅ£i ca sclavi.

Dacă Moravia ÅŸi Panonia au trecut sub dominaÅ£ia definitivă a Imperiului germanic, opera sfinÅ£ilor Chiril ÅŸi Metodiu a fost salvată ÅŸi a dat roade bogate în altă parte, ÅŸi anume, în regatul slavo-bulgar al hanului Boris. Acesta a dorit să se convertească la creÅŸtinism, dar a oscilat o vreme între jurisdicÅ£ia Romei ÅŸi cea a Constantinopolului. Încercând să dobândească mai multă autonomie pentru regatul său în raport cu marele imperiu vecin, BizanÅ£ul, Boris, care iniÅ£ial se convertise în Biserica bizantină, se adresează papei în anul 866. Papa Nicolae I se grăbeÅŸte să-i răspundă ÅŸi să-i trimită misionari, dar insistă ca acesta să rupă orice legături cu Patriarhia Constantinopolului. Drept care, Boris expulzează întregul cler grecesc ÅŸi îl înlocuieÅŸte cu preoÅ£ii ÅŸi monahii trimiÅŸi de la Roma. Însă speranÅ£ele de autonomie ale hanului bulgar au fost repede distruse de politica hegemonică a papei, care era departe de a admite crearea unui patriarhat bulgar. De aceea, Boris se întoarce din nou spre Constantinopol ÅŸi acceptă să-i primească pe ucenicii sfinÅ£ilor Chiril ÅŸi Metodiu izgoniÅ£i din Moravia, în frunte cu sfinÅ£ii Clement ÅŸi Naum, care continuă opera apostolică a acestora, inclusiv prin traducerea din greacă a numeroase cărÅ£i bisericeÅŸti ÅŸi scrieri ale SfinÅ£ilor PărinÅ£i. Astfel, se naÅŸte Biserica ortodoxă slavo-bulgară ÅŸi, în scurt timp, o adevărată cultură ortodoxă slavă, în jurul a două centre, Ohrid (în Macedonia occidentală) ÅŸi Preslav (la estul Bulgariei). În vremea urmaÅŸului lui Boris, marele Å£ar Simeon, un învăÅ£at ÅŸi un mare om de credinÅ£ă, această cultură s-a răspândit pe o arie largă în Balcani. Născută chiar în sânul Bisericii, ea îÅŸi va dovedi valoarea în raport cu cultura greacă ÅŸi latină, fiind adoptată un secol mai târziu de către ruÅŸi, prin convertirea prinÅ£ului Vladimir de Kiev (988), despre care vom scrie în continuare.

Ioana Georgescu-Tănase