Este aceeși cameră în care Hristos alege să li se arate pentru prima oară apostolilor. Iar în aceeaşi seară va fi a doua oară, în însăși ziua Învierii, când Hristos îi va surprinde în neîncredințarea lor, după drumul spre Emaus (Mc 16, 14; Lc 24, 25 şi Lc 24, 38).  

Este și camera în care Hristos li se arată pentru a doua oară (In 20, 26). Prima dată Hristos alege să li se arate pe când erau împreună doar zece dintre ei (Lc 24, 39‑40; In 20, 19 şi In 1, 1), cărora de două ori le‑a întins spre pipăire coastele, mâinile și picioarele, iar lui Toma o singură dată. Îndrăzneala lui Toma de a cere a doua arătare – o arătare pentru el, nu doar femeilor și lui Petru – nu ţine de vreo invidie, dar este aproape o obrăznicie, care poate sminti. Însă este obrăznicia pe care o are și Iacov, cel cu două soții, în lupta sa (Fc 32, 21‑31). De fapt, este o căutare sinceră, din străfunduri, este îndrăzneala care se naște la capătul puterilor, după repetate strădanii ale ridicărilor. Toma, în fond, îi cere lui Hristos precum Iacov mai înainte: „nu Te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta și pe mine”; apoi adăugând: „cu arătarea rănilor Tale”. Spunându‑i „nu fi necredincios, ci credincios” (In 20, 27), Hristos nu îl arată aşa cum e, ci îl îmbărbătează în cercetarea lui. Cu Domnul, ne‑o arată și Iacob, legi o legătură cu degetul tău, cu mâna ta (In 20, 25). „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28).

Este și camera unde s‑au întors apostolii după Înălțarea Domnului și unde „stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri împreună cu femeile, și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui” (Fapte 1, 13‑14).

Este și camera unde, în ceasul al treilea (Fapte 2, 15), a venit Duhul Adevărului, „ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei”, și s‑a așezat ca „niște limbi de foc”, cu rânduială: „câte una pe fiecare” dintre apostoli (Fapte 2, 2‑3). 

Este și camera de unde aceștia au ieșit spre lume, plini de Duhul Sfânt, după ce au stat mai tot timpul închiși în ea, din Vinerea Mare până la Cincizecime, de frica iudeilor. 

Iar când au ieșit au început să vorbească „după cum le da Duhul” (Fapte 2, 4). Și „oamenii cucernici” din toate neamurile îi auzeau fiecare în limba lui, iar în urma cuvântului lui Petru „au rămas străpunși în inimă”. Și s‑au botezat atunci aproape trei mii dintre acești oameni cucernici, adică oameni căutători de Domnul, dar care nu‑L auziseră și nu‑L văzuseră, pentru că locuiseră în alte țări. Şi au rămas în Ierusalim ca să sporească harul, stăruind „în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”. Fiecare din aceștia era plin de cutremurul tainic al trăirii în Duh (Fapte 2, 41‑43). 

Dintr‑un anumit simț exacerbat al istoricității te‑ai putea îndoi de veridicitatea acestor tradiții, poate chiar le‑ai ironiza, considerând că în logica turismului este mai profitabil să fie și aceeași clădire și aceeași cameră. Dar aceste vorbe nu au nici o valoare, pentru că înțelesul evenimentelor întemeietoare nu constă în confirmarea arheologică a acelei camere, ci în faptul că fiecare Liturghie, din orice parte a lumii, se săvârșește ca și cum ar fi în camera Euharistiei, împlinind astfel porunca Mântuitorului (Lc 22, 19; I Cor 1, 24‑25). Slujitorul Sfântului Altar se roagă în momentul central al Liturghiei să fie trimis Duhul Sfânt „peste noi toți și peste aceste Daruri”, întocmai cum a fost trimis peste apostoli în ceasul al treilea. În mod absolut, Liturghia este camera aceea. Acolo unde se săvâr-șește Liturghia, acolo este camera Euharistiei, camera încredințării în Învierea lui Hristos, camera pogorârii Duhului Sfânt. Așadar, acea cameră este într‑o catedrală, într‑o biserică de lemn, în paraclisul improvizat într‑un apartament dintr‑un bloc comunist, sau în aer liber, ca acum, când Liturghia se săvârșeşte afară.

Dar nu trăim fiecare în camerele noastre de mai multe săptămâni, deja, ca și cum am trăi într‑una și aceeași cameră? Dincolo de tot ce este aleatoriu (de la decorațiile de interior până la culorile pereților), de mai multe săptămâni, deja, avem cu toții aceleași trăiri, aceleași zvâcniri, aceleași căderi și ridicări, aceleași căutări și confruntări cu sine, aceleași descoperiri și înțelegeri ale aproapelui. În fond, participăm sute, uneori mii, la aceleași Liturghii online, ca și cum am fi toți în aceeași cameră. În care stăm închiși de frică; unii de frica autorităților (țintuiți de statistici, de discursuri pompos înfricoșătoare – „suntem în război” – sau de amenzi usturătoare), alții de frica virusului. 

Vom ieși oare din camerele noastre, asemeni apostolilor, plini de Duh Sfânt? Când ochii nu mai au puterea să vadă limita dintre sfințitor și smintitor, atenția se mută de la cum venim noi la Hristos la cum vine Hristos la noi (în Sfânta Euharistie). Cântarea aceasta, chiar dacă a trecut vremea psalmodierii ei, poate continua să ne înso-țească și poate deveni roditoare: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într‑însa. Luminează‑mi haina sufletului, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!”.

Dragoș Gheorghe Calma