Åžase luni a dus sfântul o lup­tă aprigă împotriva tuturor ispitelor de la diavoli, rugându-se din răsputeri pretutin­deni unde se afla, la biserică sau la ascultarea sa de la moa­ră. Într-o bună zi, ajuns pe culmile deznădejdii si rămâ­nând multă vreme buimac, asezat pe patul său, si-a zis: „Dumnezeu este neînduple­cat!” Într-o clipă, sufletul său a fost cuprins de spaima de moarte a deznădejdii, si preÅ£ de aproape o oră a trecut prin chinuri de nedescris. Luând el apoi parte la slujba vecer­niei care era săvârsită în para­clisul morii, de cum a rostit rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine, păcăto­sul,privind icoana lui Hristos si iconostasul, a fost cuprins deodată de o lumină mare – dulce si pasnică de data aceas­ta – si L-a văzut pe Hristos viu, Care-l privea cu blânde­Å£e si bucurie, învăluindu-i în­treaga fiinÅ£ă cu o dragoste ce îi purta duhul spre vederea lui Dumnezeu, depăsind ori­ce imagine. Spunea mai apoi că, fără nici o îndoială, în Duhul Sfânt cunoscuse că Domnul nostru Iisus Hristos se arătase si îi făcuse parte de vederea Harului în plinătatea sa. Când vedenia s-a spulberat, sufletul său a rămas pradă acestei iubiri de Domnul, astfel că zi si noapte înseta de cel Iubit, stri­gând: „Tânjeste sufletul meu dupre Domnul si cu la- crămi caut pre El. Cum să nu Te caut? Tu mai-nainte spre mine ai căutat si mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt si sufletul meu Te-a iubit”.

Imediat după această arătare a Domnului, diavo­lii si-au început iarăsi năvălirile, de data aceasta prin gânduri de mândrie. Uneori primea scurte mângâ­ieri ale harului, însă, când acesta se îndepărta si demo­nii îsi reluau asalturile, sufletul îi era pradă unei sufe­rinÅ£e de nedescris. Pentru a păstra harul, sfântul a dus cincisprezece ani de lupte ascetice care erau adesea peste puterile omenesti. În anul 1896 a primit Schima Mică. Din exterior viaÅ£a sa părea a fi la fel cu a tuturor monahilor, însă forÅ£a luptei sale sufle­teÅŸti îl învăÅ£a încet-încet desăvârÅŸirea marilor nevoitori de altădată.

În timpul uneia dintre aceste nopÅ£i de luptă împotriva gândurilor, pe când un de­mon îi apăruse dinaintea icoanei lui Hristos pentru a fi cinstit, Siluan L-a chemat pe Domnul să-i sară în ajutor. Åži L-a auzit pe Hristos spunându-i: „Pe cei mândri îi lup­tă mereu diavolii”. „Ce gânduri trebuie să am, Doamne, pentru ca sufletul meu să fie smerit?”, a întrebat el. „Å¢ine mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui!”, i-a răspuns Domnul.

Prin acest cuvânt – trimis în chip pro­fetic întregii noastre generaÅ£ii – Domnul îi arăta că trebuie să ne nevoim spre a câÅŸ­tiga smerenia lui Hristos, Care a zis: „ÎnvăÅ£aÅ£i de la Mine că sunt blând ÅŸi sme­rit cu inima” (Matei11, 29) ÅŸi că această smerenie este calea împărătească ce duce la rugăciunea cea curată ÅŸi la nepătimire. De atunci, harul lui Dumnezeu s-a sălăÅŸ­luit pururea în sufletul Sfântului Siluan, aducându-i pace ÅŸi stăpânirea tuturor miÅŸ­cărilor sufletului. Zicea că imediat ce min­tea sa nu mai era aÅ£intită la focul iadului, gândurile rele îÅŸi recăpătau întreaga pute­re. Prin acest dar al smereniei dumneze­ieÅŸti, Hristos i-a umplut inima cu o dra­goste de nespus pentru toÅ£i oamenii, pentru întregul Adam, astfel că se ruga cu lacrimi de foc pentru întreaga lume – ÅŸi mai ales pentru cei adormiÅ£i – ÅŸi învăÅ£a că ultimul criteriu al adevăratei cunoaÅŸteri este dragostea de duÅŸmani. Vorbind des­pre aceasta, zicea: „Să te rogi pentru cei­lalÅ£i înseamnă să-Å£i verÅŸi sângele”.

La puÅ£ină vreme după ce a primit Schima Mare (1911), dorind să se roa­ge neîncetat, a cerut binecuvântare să meargă să vieÅ£uiască în Vechiul Russikon, un metoc al mănăstirii aflat sus pe mun­te, unde trăiau în acea vreme nevoitorii cei cu viaÅ£ă aspră. A răcit însă, astfel că tot restul vieÅ£ii sale a suferit de dureri de cap pe care le socotea drept pedeapsa ne­ascultării sale. După un an ÅŸi jumătate, a fost chemat înapoi la mănăstire pentru a îndeplini funcÅ£ia de iconom. Avea în sub­ordine mai bine de două sute de munci­tori, însă nu a slăbit nicidecum nevoin- Å£ele sale ascetice, rugându-se cu ÅŸi mai multă râvnă. DimineaÅ£a mergea în ateli­ere ca să împartă sarcinile, după care se întorcea în chilie ca să se roage cu lacrimi pentru aceÅŸti oameni, pentru familiile lor ÅŸi pentru lumea întreagă.

Acest smerit călugăr athonit, care a trăit întreaga-i viaÅ£ă, în taină, mucenicia rugăciunii pentru lume, a lăsat moÅŸteni­re Bisericii, asemenea unui nou proroc, un rezumat al mesajului creÅŸtin, precum ÅŸi calea cea sigură pentru a ajunge la de­săvârÅŸire. Åži-a petrecut tot restul vieÅ£ii sale ajutând lumea cu rugăciunea sa ÅŸi rugându-L pe Domnul cu stăruinÅ£ă ca toÅ£i oamenii să Îl cunoască prin harul Sfântului Său Duh. Åži sfârÅŸindu-ÅŸi călă­toria de aici, de pe pământ, a adormit cu pace pe 24 (11) septembrie 1938.

SINAXARUL Părintelui Macarie Simonopetritul, luna septembrie

Notă:

1. Cinstirea sa a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol în anul 1988. În Bisericile care urmează vechiul calendar este prăznuit pe data de 11 septembrie. Rezumăm aici remarcabila carte a ucenicului său, Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.