Fragmente din articolul Maicii Pelaghia de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, apărut în Buisson Ardent, Cahiers Saint-Silouane l’Athonite,4/1998

Nu știu exact ce s-a petrecut între ei, însă ierarhului Ni- colae îi plăcea să vină ade­sea la Muntele Athos și, la fiecare vizită, se grăbea să-l întâlnească pe Sfântul Siluan”, povestește Părintele Sofronie. Starețul era un bărbat foarte simplu și nu vorbea tuturor despre cele pe care le scrisese; un om nu poate fi judecat doar după cuvin­tele sale. Doi episcopi îl aveau la mare cin­ste: Preasfințitul Veniamin din Rusia, care s-a săvârșit ca igumen al Mănăstirii din Pskov, vechi lăcaș de cult ce trebuia să se afle sub îndrumarea unui episcop, și Înaltpreasfințitul Nicolae, care era mitro­polit. Acesta din urmă avea pentru Starețul Siluan o admirație vecină cu venerația, care Starețului nu-i făcea plăcere. Într-una din zile, Înaltpreasfințitul Nicolae s-a dus la pangar împreună cu Starețul. Ierarhul îi întindea lui Siluan fiecare carte pe care o cumpăra, pentru ca acesta s-o pună într-o ladă. Voia astfel ca fiecare lucrare să fie binecuvântată trecând prin mâinile Starețului. Părintele Siluan făcea mereu ascultare, însă toate acestea îl stinghereau și, jenat, a păstrat tăcerea până când, vă­zând cartea Sfântului Macarie cel Mare, a spus: „Mare sfânt!” Iar Mitropolitul Ni­colae i-a răspuns: „Se află aici unul și mai mare decât Sfântul Macarie...” [...]

Apoi, de fiecare dată când Mitropolitul Nicolae venea la Athos, se grăbea să-l vadă în primul rând pe Stareț, și abia apoi pe igumeni. Îl lua pe după umeri și ceilalți – cei care aveau îndatoriri administrative în cadrul mănăstirii – nu înțelegeau aceasta. Unii gândeau chiar: „E o sminteală”. Aceasta deoarece, chiar dacă purtarea Starețului era fără prihană, îndoielile exis­tau totuși.. [...]

De fapt, ierarhul Nicolae avea o enor­mă datorie de recunoștință față de Starețul Siluan. Venise pentru prima dată la Athos în perioada în care trecea prin mari încer­cări duhovnicești, iar Starețul îl ajutase să discearnă și să-și rezolve problema. Același lucru s-a întâmplat și cu mine: nimeni îna­inte de el nu a putut să-mi dea un răspuns. Părintele Stratonic, un vestit Stareț din Caucaz, îl cinstea și el pe Siluan: Părintele Stratonic avea harul rugăciunii și al cuvân­tului, însă Starețul i-a lămurit o întrebare al cărei răspuns nu îl cunoștea. [...]

Într-un articol asupra primei ediții a cărții Părintelui Sofronie despre Starețul Siluan, Mitropolitul Nicolae scria: „Dacă cineva merge la Muntele Athos și caută spre blândețea călugărilor, poate gândi că viața lor este plicticoasă și fără sens. Din afară, avem această impresie pentru că puțini oameni pot desluși neîncetata luptă lăuntrică ce se desfășoară în sufle­tele lor, războiul mai presus de fire și ne­văzut, nu doar împotriva stăpâniilor, îm­potriva puterilor întunericului, ci încă și – cel puțin pentru cei care sunt începă­tori – împotriva trupului și a sângelui, împotriva pornirilor trupești și a patimi­lor!”. [...]

În a doua parte a cărții, Părintele Siluan scrie cum această luptă l-a adus la deznă­dejde și aproape la sinucidere. Maica Dom­nului i-a apărut în vremea agoniei sale, curățindu-l de toată dorirea cea necurată a trupului și a sângelui. Hristos i S-a ară­tat și i-a dăruit puterea de a birui gându­rile cele pământești și duhurile cele viclene. Åži astfel, după un sfert de veac de luptă lăuntrică, ostașul a aflat biruința: căutăto­rul lui Dumnezeu a devenit „cunoscăto­rul lui Dumnezeu, ucenicul - învățător” [... ]

Starețul Siluan a fost, de asemenea, povățuitorul meu. Odată l-am întrebat: „Părinte Siluan, gândesc că rugăciunea ini­mii trebuie să vă fie împiedicată de toți acești oameni care vin la pangar să cum­pere icoane, cruci și alte obiecte. Nu v-ar fi mai bine dacă ați merge în pustia Karuliei și acolo să viețuiți în pace – asemenea ace­lor sihaștri precum părintele Teodosie, prințul Partenie, Dorotei, Calinic – sau să vă așezați într-o peșteră, ca părintele Gorgonie?” „Am trăit deja într-o peșteră, mi-a răspuns Siluan. Trupul meu e peștera sufletului și sufletul meu e peșteră pentru Duhul Sfânt. Åži mă bucur să slujesc noro­dul lui Dumnezeu, fără a ieși din peștera mea.” [... ]

Cu toată înflăcărarea de a sluji fiecărei persoane, cu toată minunata sa smerenie și bunăvoirea sa cea plină de dragoste, Starețul Siluan vorbea cu autoritate des­pre cele dumnezeiești. Vorbea despre Dumnezeu cu o uimitoare intimitate, în­tocmai cum un prieten vorbește despre un apropiat al său. „Îl cunosc pe Dumne­zeu; e bun, blând și milostiv”, spunea el. Dragostea Starețului, rugăciunea sa cu la­crimi, a acoperit păcatele păcătoșilor, a în­dreptat pe răufăcători, a îmbărbătat pe cei descurajați, a tămăduit bolnavii și a poto­lit furtunile. Mărturiile pentru toate cele spuse le putem afla în această carte. [...] Ca răspuns la această recenzie, ierar­hul Nicolae, de asemenea, a spus într-o zi: „Sfinții au străbătut cea mai lungă cale pe care ființa umană o poate străbate: aceea care duce de la iad la Paradis”.