În tradiţia rabinică, se ştie că în perioada premergătoare războaielormacabeene (secolul al II-lea d.Hr.), ca răspuns la încercarea de înfiinţare a şcolilor de filozofie greacăla Ierusalim (cf. 1 Mac 1, 16 ; 2 Mac 4, 9-12), apare în iudaism „şcoala” sau „institutul” lui Rabbi. Cuvântul רַבִּי(rabî) este un derivat al adjectivului רַב(rab) – „mare” – şi are sensul literalde „marele meu (învăţător)”.În comunitatea iudeo-elenistică, el corespunde termenului grec de διδάσκαλος–„învăţător”. Cel care frecventa şcoala unui Rabbi era numit תַּלְמִיד(taḻmîḏ), de la verbul ebraic לָמַד(lāmad).

La şcoala unui Rabbi (numită apoi „şcoală rabinică”) se putea studia nu doar Legea scrisă mozaică, ci şi cea orală, cunoscută sub numele de „datina bătrânilor” (cf. Mc 7, 3-5; Mt 15, 2). Frecventarea şcolii presupunea din partea ucenicului un efort intelectual şi o lungă perioadă de pregătire. Doar astfel el putea să devină la rândul său un „înţelept” sau un „rabbi”, putând apoi să înveţe pe alţii şi să fondeze propria şcoală. Potrivit literaturii rabinice, au existat în vechime diverse şcoli ale rabinilor şi ale ucenicilor acestora ce purtau numele de „case” (cele mai renumite au fost „casa lui Hillel” şi „casa lui Șammai”), aflate adesea în contradicţie.

În şcolile rabinice, asemeni şcolilor de filozofie din Grecia antică, se preda mai mult oral: dascălulrepeta de mai multe ori în faţa elevilor, din memorie, textul Legii mozaice. Aceeaşi metodă de predare era folosită şi în transmiterea interpretărilor, comentariilor scripturistice sau maximelor morale, doar că acestea erau concentrate pe cât posibil în formule sintetice. Pentru a facilita învăţarea mnemonică, un Rabbi nu doar rostea textul cu voce tare, ci folosea şi recitarea cântată. Cât despre „ucenic”, acesta se folosea în principiu de două metode de învăţare: ascultarea şi observarea. Pe de o parte, el asculta şi înregistra toate cuvintele maestrului şi ale elevilor mai de seamă, punea întrebări, iar cu timpul participa la discuţii. Pe de altă parte, el observa şi urmărea gesturile învăţătorului, încercând să le imite. Descrierea diverselor metode de predare şi învăţare practicate în şcolile rabinice, colecţionate mult mai târziu în Talmud, transmit nu doar cuvintele, ci şi exemplele practice folosite de un Rabbi. Apostolul Pavel a fost şi el format prin aceste metode la şcoala lui Gamaliel, un învăţător de Lege vestit şi „cinstit de tot poporul” (cf. FA 5, 34; 22, 3; Gal 1, 14).

În Noul Testament, cuvântul μαθητής se întâlneşte de 233 de ori în cele patru Evanghelii (72 în Mt; 46 în Mc; 37 în Lc; 78 în In) şi de 28 de ori în Faptele Apostolilor (dintre care o dată la feminin, în FA 9, 36: μαθήτρια). Cât priveşte verbul corespondent, μαθητεύω (a fi ucenic, a învăţa, a se instrui), acesta se găseşte doar de trei ori în Evanghelia după Matei (Mt 13, 52; 27, 57; 28, 19) şi o dată în Faptele Apostolilor (FA 14, 21).

Acest cuvânt este folosit în cele patru Evanghelii pentru a-i indica în mod special pe cei care L-au considerat şi acceptat ca Învăţător al lor pe Iisus Hristos.Cu acest termen se identifica atât mulţimea care-L urma pe Iisus: „mulţime multă de ucenici ai Săi” (Lc 6, 17), „toată mulţimea ucenicilor” (Lc 19, 37), cât şi un grup mai restrâns: „A ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc 6, 13).

Chiar dacă nu a fost un „rabbi” în sensul tradiţiei evocate mai sus, Iisus Hristos învăţa şi discuta în sinagogi (cf. Mc 1, 21-28; 6, 29; Mt 4, 23; 9, 35; 12, 9-14) şi în Templul din Ierusalim (cf. Mc 11, 27-12, 44). El a fost considerat de mulţime un învăţător al Legii, fiind solicitat să răspundă nu doar problemelor religioase, ci şi celor juridice ale conaţionalilor Săi (cf. Lc 12, 13-15).

În Faptele Apostolilor, cei care credeau în Iisus Hristos, fie că L-au cunoscut sau nu în timpul vieţii Sale pământeşti, primesc denumirea de „ucenici”. Astfel, după Cincizecime, termenul „ucenic” devine sinonim cu „cel ce urmează calea Domnului” (FA 18, 25), atât cu referire la membrii unei comunităţi, cât şi cu privire la persoane individuale. În anumite versete, „ucenicii” sunt identificaţi şi cu alţi termeni: „sfinţii” (FA 9, 41), „creştinii” (FA 11, 26) sau, simplu, „fraţii” (FA 11, 29; 15, 7-10; 21, 4-7). Probabil că pentru autorul Faptelor Apostolilor termenul de „ucenic” îi indica pe toţi cei care credeau în Iisus Hristos, de origine ebraică sau păgână, în timp ce „sfinţii”, „creştinii” sau „fraţii” erau membrii cu autoritate sau ocupând o anumită funcţie în Biserica primară (cf. FA 1, 15; 9, 13). Tot în Faptele Apostolilor, „ucenic” este folosit şi pentru a-i desemna pe însoţitorii lui Saul (viitorul Apostol Pavel) pe când acesta se găsea în Damasc: „Şi luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l jos într-un coş” (FA9, 25).

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Iisus Hristos a chemat să devină ucenici ai Săi oameni de toate felurile, indiferent de situaţia lor economică, nivelul de cultură, poziţia socială, caracterul moral sau viaţa religioasă. Printre ei găsim păcătoşi (cf. Lc 8, 2; 19, 1-10), vameşi (cf. Mc 2, 14), drepţi (cf. Lc 23, 50; In 1, 47), zeloţi (cf. Lc 6, 15; FA 1, 13), membri ai sinedriului (cf. In 7, 50), pescari (cf. Mc 1, 16), oameni bogaţi (cf. Mt 27, 57), persoane căsătorite (cf. Mt 8, 14), prostituate (cf. Lc 8, 2) etc. Condiţia pentru a deveni ucenic era doar aceea de a-L urma şi de a-i accepta învăţătura.

Din acest punct de vedere, apar diferenţe importante între ucenicii din şcolile rabinice şi cei care-L urmează pe Iisus Hristos. Aşa cum se întâmpla şi în cazul şcolilor de filozofie greacă, în şcolile rabinice ucenicul era cel care alegea şcoala şi dascălul; în Noul Testament, Mântuitorul este Cel care-şi alege ucenicii, chemându-i să-L urmeze. Se pare că acest lucru explică de ce verbul μαθητεύω (care în greacă are atât sensul pasiv de „a fi ucenic”, cât şi sensul activ de „a face ucenici”) se întâlneşte doar de patru ori în Noul Testament, referitor la Iisus Hristos (cf. Mt 13, 52; 27, 57) sau la cei trimişi de El în misiune (cf. Mt 28, 19; FA 14, 21). Chemarea la ucenicie este exprimată în cele patru Evanghelii cu ajutorul verbului ἀκολουθέω (a urma)şi al expresiilor ἔρχομαι ὀπίσω (a merge după) şi δεῦτε ὀπίσω (a veni în urma cuiva). În limba greacă clasică, verbul ἀκολουθέω are sensul de „a călători împreună cu cineva”, „a însoţi pe cineva”, „a urma cuiva”. A urma învăţătura lui Iisus şi astfel a deveni ucenicul Său presupunea însă anumite condiţii: despărţirea de familie, de bogăţii, de situaţia socială etc. (cf. Mt 4, 20-22; Mc 1, 18-20; Lc 5, 11; 14, 26-28), un adevărat act de pocăinţă şi de renunţare totală de sine care poate merge până la a purta propria cruce împreună cu Hristos (cf. Mc 8, 34). Mântuitorul adresează invitaţia de a-L urma şi a deveni ucenici ai Săi chiar şi celor care se oferă spontan (cf. Mt 8, 19-22; Lc 9, 57, 59-61), însă aceştia sunt liberi să refuze, după cum arată cazul tânărului bogat (cf. Mt 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 23).

În Noul Testament, ucenicii lui Iisus Hristos pot fi repartizaţi în trei grupuri concentrice:

a) În primul rând, un grup larg ce-i cuprinde pe toţi cei care-L urmau de bunăvoie pe Mântuitorul şi din care fac parte şi câteva femei (cf. Lc 8, 1-3). Dintre aceştia, Iisus îi va alege atât pe cei „doisprezece” apostoli (cf. Lc 6,13-17; Mt 8, 21), cât şi pe „alţi şaptezeci [şi doi]” pe care-i va trimite alături de ceidoisprezece să propovăduiască în oraşele şi satele unde El intenţiona să meargă (cf. Lc 10, 1). O parte Îl vor abandona pe Iisus pe parcursul perioadei de ucenicie (cf. In 6, 64-66), iar alţii vor prefera, din diverse motive, să rămână ucenici tainici ai Săi, precum Iosif din Arimateea (cf. Mt 27, 57) şi Nicodim (cf. In 19, 38).

b) Al doilea grup de ucenici este format doar din cei doisprezece „apostoli” care au fost chemaţi personal de către Iisus pentru a-L urma şi a învăţa la „şcoala” Sa (cf. Mc 3, 16-19).Numărul doisprezece are o semnificaţie simbolică, fiind numărul triburilor lui Israel. După ce I-au fost alături Mântuitorului în activitatea Sa publică vreme de trei ani şi jumătate, înainte de înălţarea Sa la cer ei primesc din partea Învăţătorului misiunea de a deveni la rândul lor învăţători: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19).

c) În sfârşit, un cerc restrâns de ucenici format doar din Petru, Iacob şi Ioan, care Îl însoţesc pe Mântuitorul în anumite momente ale lucrării Sale, cum ar fi Schimbarea la Faţă (cf. Mt 17, 1-13; Mc 9, 2-13; Lc 9, 28-36), minunea învierii fiicei lui Iair (cf. Mc 5, 37-43; Lc 8, 51-56), rugăciunea din grădina Ghetsimani (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 33-42). Aceştia trei erau „socotiţi stâlpi” ai Bisericii de Apostolul Pavel (Gal 2, 9).

Indiferent de grup, a fi ucenic al lui Iisus Hristos presupunea fidelitate absolută faţă de El, exprimată prin urmarea Lui şi prin practicarea învăţăturilor Sale (cf. Mc 8, 34-38; Lc 14, 26-33). Pentru cei doisprezece, mai ales, ucenicia a implicat însăşi abandonarea profesiei şi a familiei (cf. Mt 19, 27; Mc 10, 28; Lc 18, 29). După Învierea lui Hristos, ei au fost desemnaţi ca trimişi ai Săi, propovăduind în numele Său Evanghelia la toată făptura (cf. Mt 28, 19). O asemenea atitudine a trecut dincolo de relaţia normală dintre dascăl şi ucenic cunoscută până la acea vreme, ceea ce a dat cuvântului „ucenic” un sens nou. Însă toate aceste exigenţe nu se referă doar la cei care au fost primii ucenici şi care L-au cunoscut personal pe Mântuitorul: ele se adresează creştinilor din toate timpurile, care prin botez devin „ucenici” ai lui Hristos.