Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17), însă lo­curile, timpul ÅŸi neputinÅ£ele noastre ne determină „să ne prezentăm” într-un mod anume „înaintea” lui Dumnezeu, în fieca­re situaÅ£ie. Într-un fel anume ne rugăm în intimitatea noastră, acolo unde ne îndeam­nă Domnul să intrăm, când spune: „... când te rogi, intră în cămara ta ÅŸi, închi­zând uÅŸa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, ÅŸi Tatăl tău, care vede în ascuns, îÅ£i va răsplăti Å£ie” (Mt 6, 6), ÅŸi într-alt fel ne rugăm în biserică. Una este atmosfera colÅ£ului de rugăciune din casă ÅŸi alta este atmosfera din biserică, creată prin prezenÅ£a icoanelor, a cântării duhovniceÅŸti, a ges­turilor liturgice ÅŸi a slujirii DumnezeieÅŸtii Liturghii, ce nu cunoaÅŸte comparaÅ£ie cu nici o altă slujbă ori rugăciune.

Ambele tipuri de rugăciune, atât cea din cadrul cultului particular, cât ÅŸi cea din cadrul comunităÅ£ii bisericeÅŸti, sunt însoÅ£ite de nenumărate gesturi ale trupu­lui. În intimitatea sa, fiecare are libertatea de a se ruga cum simte de cuviinÅ£ă: stând în picioare, în genunchi, pe un scaun sau chiar culcat, în caz de boală ÅŸi neputinÅ£ă; cu mâinile pe lângă trup, încruciÅŸate pe piept, Å£inând cartea de rugăciune în mână sau cu mâinile întinse către Dumnezeu, poate face metanii (gest al supunerii desăvârÅŸite faÅ£ă de Dumnezeu ÅŸi simbol al MorÅ£ii, Îngropării ÅŸi Învierii Domnului) ori închinăciuni sau pur ÅŸi simplu stă ne­clintit, în genunchi sau pe un scăunel, cu capul uÅŸor plecat spre piept, ÅŸi se roagă, închizându-ÅŸi simÅ£urile exterioare pentru liniÅŸtire ÅŸi rugăciune mai fierbinte.

În cadrul slujbelor din locaÅŸul de cult se regăsesc aceleaÅŸi gesturi, însă ele trebu­ie să se desfăÅŸoare după rânduielile litur­gice ale Bisericii, ÅŸi nu după libertatea pe care o are fiecare creÅŸtin în a-ÅŸi organiza rugăciunea în casa sa. În acest sens, dăm doar câteva exemple: când se citeÅŸte Evanghelia, creÅŸtinii ar trebui, în mod nor­mal, să stea drepÅ£i (aÅŸa cum îndeamnă pre­otul prin cuvintele: „ÎnÅ£elepciune! DrepÅ£i! Să ascultăm Sfânta Evanghelie!”) ori în ge­nunchi (ca excepÅ£ie pentru cei neputincioÅŸi ori obosiÅ£i de muncă, dar nu ca regulă) ÅŸi nicidecum stând jos; de asemenea, la sluj­bele care au un caracter mai special, cu săvârÅŸiri de metanii mari, metanii mici (în­chinăciuni), plecăciune de iertare ÅŸi alte­le (cum este cazul PavecerniÅ£ei Mari, care se săvârÅŸeÅŸte dimpreună cu Canonul Sfântului Andrei în prima săptămână a Postului PaÅŸtelui), trebuie să fie o bună rânduială, creÅŸtinii urmând exemplul pre­otului ÅŸi al cântăreÅ£ului pentru a se păstra ordinea, aÅŸa cum îndeamnă Sfântul Apostol

Pavel când zice: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33).

Am amintit aceste câteva lucruri pen­tru că în cele ce urmează vom stărui puÅ£in asupra unuia dintre gesturile liturgice care atrage poate cel mai mult atenÅ£ia credincioÅŸilor în timpul Sfintei Liturghii, ÅŸi anume ridicarea mâinilor de către pre­ot, la anumite rugăciuni.

Gestul acesta se găseÅŸte în tradiÅ£ia po­porului Israel încă din perioada străveche ÅŸi se pare că-ÅŸi are originea în gestul lui Moise care, atunci când îÅŸi Å£inea mâinile întinse în chipul crucii ÅŸi cu „toiagul lui Dumnezeu” într-una din mâini, Israel bi­ruia pe amaleciÅ£i (IeÅŸ. 17, 8-13). Prin acest gest, Moise îÅŸi înălÅ£a rugăciunea către Dumnezeu ÅŸi poporul biruia, dar însem­nătatea gestului e mult mai mare, căci to­iagul din mână simboliza Crucea, iar braÅ£ele întinse, Jertfa Mântuitorului prin care noi toÅ£i aveam să fim izbăviÅ£i².

Că gestul a fost perpetuat în rugăciu­nile evreilor stau mărturie mai multe lo­curi din Cartea Psalmilor: „Ascultă glasul rugăciunii mele, când mă rog către Tine, când ridic mâinile mele către locaÅŸul Tău cel sfânt” (Ps. 27, 2); „AÅŸa te voi binecu­vânta în viaÅ£a mea ÅŸi în numele Tău voi ri­dica mâinile mele” (Ps. 62, 5); „Noaptea, ridicaÅ£i mâinile voastre spre cele sfinte ÅŸi binecuvântaÅ£i pe Domnul” (Ps. 133, 2); „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tă­mâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară” (Ps. 140, 2); „Tins-am că­tre Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetat ÅŸi fără de apă.” (Ps. 142, 6). Chiar dacă, la prima vedere, toate tex­tele par să vorbească despre un gest ce însoÅ£eÅŸte rugăciunea personală, în intimi­tate, acest gest se găsea cu siguranÅ£ă ÅŸi în practica rugăciunii de la Cortul Mărturiei ÅŸi, mai târziu, de la Templu.

În Noul Testament, lucrurile pot fi ob­servate ceva mai clar lecturând capitolul al II-lea din Epistola I către Timotei, unde Apostolul Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său, dimpreună cu toată comunitatea pe care o păstorea, „să aducă mulÅ£umiri pentru toÅ£i oamenii, pentru împăraÅ£i ÅŸi pentru toÅ£i cei ce sunt în înalte dregăto­rii”, iar la un moment dat zice: „vreau ca bărbaÅ£ii să se roage în tot locul, ridi­când mâini sfinte, fără mânie ÅŸi fără ÅŸovăire.” (I Tim. 2, 1-2; 2, 8). Din con­text se poate observa că Apostolul se adre­sează întregii comunităÅ£i să stăruie în ru­găciuni, dar numai pe bărbaÅ£i îi îndeamnă să se roage ridicând mâinile, ÅŸi nu se spe­cifică dacă în cadrul rugăciunii comuni­tare sau în oricare loc, expresia „în tot lo­cul” putând trimite cu gândul atât la orice loc de adunare al creÅŸtinilor, cât ÅŸi la ori­ce loc în care omul îÅŸi petrece timpul.

Din primele secole creÅŸtine, avem mai multe mărturii despre ridicarea mâinilor în rugăciune. Astfel, Tertulian, într-una dintre lucrările sale, vorbind despre condiÅ£iile adevăratei rugăciuni (lipsa mâ­niei din suflet, spălarea mâinilor etc.), ne dă câteva amănunte despre ridicarea mâi­nilor: „Noi nu numai că le ridicăm, dar chiar le întindem în felul pătimirii Domnului ÅŸi, rugându-ne, ne mărturisim în Hristos”. Îndeamnă apoi pe credincioÅŸi să nu stea jos la sfintele rugăciuni din Biserică, ci mai degrabă să ridice mâinile către Dumnezeu, cu adâncă smerenie, ast­fel: „Mai degrabă vom adresa lui Dumnezeu rugăciunile noastre cu modestie ÅŸi umilinÅ£ă, cu mâinile ridicate nu exagerat ÅŸi ostentativ, ci măsurat ÅŸi cuviincios, fără să ne înălÅ£ăm cu aroganÅ£ă privirile”³.

Despre acelaÅŸi gest al ridicării mâini­lor în rugăciune găsim câteva informaÅ£ii ÅŸi în viaÅ£a Sfântului Împărat Constantin, des­pre care Eusebiu de Cezareea spune că le dăduse poruncă soldaÅ£ilor încă necreÅŸtinaÅ£i ca în zi de duminică să spună o rugăciune cu mâinile ridicate către cer (după cum el însuÅŸi le arătase), pentru că „nu li se cădea să-ÅŸi pună nădejdea în lănci ÅŸi în platoÅŸe sau în vigoarea lor trupească, ci se cuve­nea ca ÅŸi ei să recunoască în Dumnezeu, Cel aflat mai presus de toate, pe Dăruitorul a tot binele ÅŸi chiar al biruinÅ£ei.”⁴.

Mărturii despre acest gest liturgic gă­sim ÅŸi la unii SfinÅ£i PărinÅ£i, dar ÅŸi în icono­grafia bizantină. Însă, despre acestea, în articolul viitor.

Note: