Dacă primele texte despre care am vorbit deja (Importanţapostului şi respectarea lui astăzi, Diaspora Ortodoxă şi Autonomia bisericească) privesc aspecte concrete, pre­ponderent din interiorul Bisericii Ortodoxe, următoarele teme pe care le vom prezen­ta în cele ce urmează (Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie) abordează şi problematica raportării Bisericii Ortodoxe la provocările lu­mii contemporane.

În rândurile de mai jos nu ne propunem să evaluăm documentele în complexita­tea lor, ci să le prezentăm succint, subliniind aspectele pe care le considerăm mai im­portante.

Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Documentul intitulat Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporanăporneşte de la afirmaţia că Biserica este semnul şi imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în istorieşi arată că ea nu rămâne indiferentă faţă de problemele omuluidin toate timpurile, prelu­ând prin iubire vie exprimată în cuvânt de răbdare şi mângâiere durerile şi rănile provo­cate de răul care lucrează în lume.

Textul subliniază valoarea persoanei umane şi necesitatea cooperării intercreştine în toate domeniile, pentru a apăra binele în aşa fel încât eforturile pacifiste ale creştinilor să dobândească mai multă greutate şi forţă. Dialogul interreligios şi cooperarea fac să fie posibilă limitarea manifestărilor de fana­tism, pentru întărirea prieteniei dintre po­poare, triumful libertăţii şi al păcii în întrea­ga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă şi de religie. Pentru a eli­mina orice suspiciune de compromis doc­trinar care s-ar promova prin aceste întru­niri, este afirmat explicit că dialogul exclude orice formă de sincretism.

Documentul arată că Biserica este pre­ocupată de faptul că omenirii i se impu­ne un mod de viaţă din ce în ce mai consumist şi subliniază că principiile morale trebuie să fie la temelia tuturor acţiunilor economice pentru a sluji omului. Respectând principiile drepturilor omului şi tratamentului egal al oamenilor, Biserica urmăreşte să aplice aceste principii în lumina învăţăturii sale despre Sfintele Taine, desprefamilie, des­pre locul bărbatului şi al femeii în Biserică şi despre valorile tradiţiei bisericeşti în gene­ral.Textul subliniază că Biserica îşi afirmă determinarea de a da mărturie despre învăţătura sa în spaţiul publicşi că, în con­textul tentativelor de legalizare, în anumite ţări, şi de justificare teologică, în anumite comunităţi creştine, a formelor de coabitare opuse tradiţiei şi învăţăturii creştine, îşi asu­mă fără echivoc responsabilitatea pastora­lă faţă de instituţia dumnezeiască a famili­ei, constituită pe baza unirii bărbatului şi femeii.

Făcând trimitere la criza ecologică, evidenţiind valoarea virtuţilor cumpătării şi autocontrolului, documentul subliniază necesitatea protejării creaţiei lui Dumne­zeu prin cultivarea simţului responsabilităţii faţă de mediul înconjurător, care este un dar divin. Având în vedere capacitatea omului de a interveni asupra creaţiei, do­cumentul arată că omul de ştiinţă trebuie să asume nu doar libertatea de a întreprinde cercetări, ci şi să stopeze cercetarea atunci când principiile creştine şi umane sunt încăl­cate. Aici trimiterea este explicită la măr­turia pe care o aduce Biserica în legătură cu caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, de la conceperea sa până la moar­tea naturală.

Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine

Textul privind Relaţiile Bisericii Orto­doxe cu ansamblul lumii creştine porneşte de la afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apos­tolică. În acelaşi timp, se afirmă că Biseri­ca Ortodoxă crede cu tărie, în conştiinţa ei eclezială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştinilor în lu­mea de astăzi. Observăm că textul vorbeşte despre unitatea Bisericii, referindu-se ex­plicit la Biserica Ortodoxă, iar atunci când abordează rolul Bisericii Ortodoxe în an­samblul lumii creştine nu vorbeşte despre promovarea unităţii bisericilor, ci despre promovarea unităţii creştinilor.

Documentul arată că participarea la Mişcarea Ecumenică nu este împotriva na­turii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci consti­tuie expresia constantă a credinţei şi a tra­diţiei apostolice în condiţii istorice noi. Se arată că dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, ca şi participa­rea sa la mişcarea pentru refacerea unităţii creştinilor se sprijină pe însăşi conştiinţa Or­todoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bi­sericii vechi a celor şapte Sinoade Ecumeni­ce, unitatea pierdută a creştinilor.

Este important să observăm că textul afirmă că potrivit naturii ontologice a Bise­ricii, unitatea sa nu poate fi distrusă; astfel, prin participarea la mişcarea ecumenică nu se acreditează o ecleziologie a Biseri­cilor coexistente în dezunire, ci pur şi sim­plu, pe calea dialogului, Biserica Ortodoxă aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale spi­rituale tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.

Documentul expune modalităţile în care pot fi depăşite dificultăţile întâlnite pe parcursul dialogului teologic, subliniind rolul Patriarhului Ecumenic în obţinerea consensului în privinţa evaluării stadiului dialogului. Este subliniată importanţa informării corespunzătoare a întregii Bi­serici despre evoluţia diferitelor dialoguri. Textul arată că finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii sarcinilor Comisiei teologice mixte desem­nată în acest sens; iar atunci, Preşedintele Comisiei Interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, proclamă încheierea dialogului. Nici un di­alog nu este considerat încheiat înainte de a fi proclamat ca atare printr-o astfel de hotă­râre panortodoxă.

Orice dialog sincer trebuie să prevadă şi modalităţile de fructificare a reuşitei. Din acest motiv, documentul vorbeşte şi despre modul de restabilire a comuniunii în urma încheierii cu succes a unui dialog şi subliniază că hotărârea luată la nivel pa­nortodox în privinţa restabilirii comuni­unii trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor locale. Prin noţiunea de Biserici locale, aici trebuie să se înţeleagă Bisericile autocefale.

Textul vorbeşte şi despre relaţiile Bise­ricii Ortodoxe cu Consiliul Mondial al Bi­sericilor (CMB), precum şi cu alte organis­me intercreştine regionale, cum sunt Conferinţa Bisericilor Europene (KEK) sau Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu, care îndeplinesc o mi­siune fundamentală pentru promovarea unităţii lumii creştine. Se subliniază că Bi­serica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identităţii structurii sale lăuntrice şi învă­ţăturii Bisericii primare, participă la activi­tatea CMB, dar nu acceptă ideea egalităţii confesiunilor şi în nici un caz nu poate asu­ma un compromis interconfesional. Se ara­tă că unitatea căutată în cadrul CMB nu poa­te fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii credinţei Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost trăită şi păstrată în mod tai­nic în Biserică. Printre altele, se afirmă că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „super-biserică” „Scopul Consi­liului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din pro­prie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să stimuleze studiul şi dez­baterea problemelor ce privesc unitatea creştină” (Declaraţia de la Toronto, §2).

Observăm că atunci când textul se referă la celelalte confesiuni folosind noţiunea de biserică, este utilizată minus­cula, subliniindu-se prin aceasta că Bise­rica Ortodoxă foloseşte termenul prin care cultele respective se identifică, fără ca prin aceasta să acrediteze în vreun fel o abordare care ar presupune vreun compromis de ordin ecleziologic.

Documentul vorbeşte despre perspec­tivele dialogului teologic care trebuie să ţină cont de criteriile canonice enunţate de canonul 7 al Sinodului II Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Quinisext. Tre­buie să precizăm că aceste texe canonice disting diferitele forme de îndepărtare de Biserică şi, receptând prevederile cano­nului 1 al Sfântului Vasile cel Mare, arată diferitele modalităţi de primire în Biseri­că a celor care se află în una din aceste situaţii. Din păcate, menţionarea aici a acestor canoane nu aduce clarificări, ci lasă impresia că s-ar face o paralelă strictă între îndepărtările de Biserică prevăzute de aceste canoane şi realitatea interconfesională contemporană.

Alineatul 22 al documentului afirmă că doar sistemul sinodal are competenţa de a păstra credinţa ortodoxă pură, constituindu-se dintotdeauna, în sânul Bisericii, jude­cătorul desemnat şi ultim în materie de cre­dinţă.Această afirmaţie ar trebui să fie înţeleasă în sensul că sistemul sinodal ex­primă comuniunea Bisericilor. Sinodalitatea ca sistem de manifestare a comuni­unii Bisericilor locale este de fapt cadrul în care pleroma Bisericii se manifestă în coresponsabilitate.

Textul arată că în contextul în care miş­carea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situ­aţii şi pentru a face faţă noilor provocări ale lumii actuale este necesar ca Biserica Orto­doxă, pe baza tradiţiei apostolice şi a credin­ţei sale, să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată.

Sfânta Taină a Cununiei si impedimentele la căsătorie

Textul privind Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie prezentat ce­lei de-a V-a Conferinţe presinodale a fost întregit cu un preambul care precizează unele aspecte importante privind familia ortodoxă. Pornind de la constatarea că instituţia familiei este ameninţată astăzi de fenomenul secularizării, precum şi de relati­vismul moral, este afirmată sacralitatea că­sătoriei ca o învăţătură fundamentală şi in­discutabilă. Se subliniază că se poate vorbi despre o căsătorie ortodoxă doar când este vorba despre o unire liberă între un bărbat şi o femeie.

Textul numeşte căsătoria instituţie de drept divin. Această formulare nu este spe­cifică tradiţiei ortodoxe şi, folosind-o într-un document de o asemenea importanţă, se asimilează de fapt o terminologie introdusă în teologia academică pe o filieră scolas­tică. Dincolo de inconvenientul formulării, este important că se face trimitere la faptul că familia a fost instituită în acelaşi timp cu crearea primilor oameni, Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 23). Textul menţionează că în familie se împlineşte comuniunea spirituală a cuplului şi capacitatea de a asigura continuitatea vieţii neamului omenesc. Această unire a devenit Sfântă Taină menţionată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârşit „primul Său semn” la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2,11). Textul afirmă explicit indisolubilitatea Tainei Nunţii ca imagine a unirii dintre Hristos şi Biserică (cf. Efeseni 5,32).

Documentul vorbeşte despre binecuvântarea pe care Biserica o aduce acestei uniri, făcând trimitere la textul Sfântului Ignatie Teoforul, care subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că mirii care se unesc în comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu acor­dul episcopului, pentru ca astfel cununia să se facă potrivit lui Dumnezeu şi nu după dorinţa umană. Fie ca totul să aibă loc pentru slava lui Dumnezeu” (V. 2)... Biserica Ortodoxă con­damnă orice atentat la curăţia ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).

Textul identifică drept condiţie prealabilă a cununiei credinţa în Iisus Hristos, credinţă pe care soţul şi soţia (bărbatul şi femeia) trebuie să o împărtăşească împreună. Se arată că fundamentul unităţii cununiei este unitatea în Hristos, ca din binecuvântarea iubirii conju­gale, prin Duhul Sfânt, mirii să poată reflecta dragostea dintre Hristos şi Biserica Sa.

Documentul relativizează caracterul contractual al cununiei, arătând că această comuniune a persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relaţie convenţională natu­rală, ci o forţă spirituală creatoare pentru instituţia sfântă a familiei.

Este de apreciat faptul că textul subliniază obligaţia episcopilor şi a preoţilor de a se angaja într-o lucrare intensă de ordin pastoral pentru a proteja valorile familiale prin atitudine părintească.

Paragraful 8 al acestui document face distincţie între căsătorie şi familie şi atrage atenţia asupra faptului că în societatea contemporană se manifestă o presiune pentru a recunoaşte forme diferite de coabitare. Această realitate contemporană este prezentată ca fiind o adevărată ameninţare pentru creştinii ortodocşi, fiind expresia unei crize a căsătoriei şi a familiei sub multe aspecte prin care se atentează asupra familiei tradiţionale, primele victime fiind soţii înşişi şi, nu în ultimul rând, copiii.