Am lăsat vreme de o săptămână deprinderile noastre, pentru a învăța deprinderea de a fi împre­ună. Ca-ntr-un laborator al întâlnirii cu celălalt, unde timpul se-mparte în altfel de felii. Una din ele a fost partea muntelui.

Am gustat libertatea unui loc ce nu se lasă stăpânit. Sfidător și inacce­sibil în lumea lui de piatră. Când din- tr-o dată mi-a părut ireal, între mine și el s-a trezit o visare. O aventură înă­untru. Eram fericită fără să știu, dar am știut că eram când am vrut în fie­care zi să revin. La culmile acestea fără cetină și multă zăpadă pe creștet, dar scăldate în lumină, pe care le privești ca pe un refugiu, până se topesc ca fu­mul apăsările și te trezești înconjurat de cer, care se arcuiește și te cuprin­de pe-nserat, licărindu-și dârele roz și unduindu-și norii, ca un fuior de fum de pe coșul casei. Acasă.

Noi, care am urcat purtați până în ținutul crestelor lui, acolo unde linii­le se domolesc, făcându-se zvelte și pure, sau cei care l-au străbătut pe schiuri de la rădăcină până sub geană și invers, iar și iar, am simțit forța lui și sentimentul de plenitudine, și tăce­rea lui, aproape materială, pe care am prelungit-o în noi.

Aici și împreună, am trăit riscul să ne recăpătăm, să ne scuturăm de ne­gurile și de vântul din noi, până se vă­desc cerul și păsările și se domolesc urcușurile abrupte, amețitoare, și se mai îndreaptă culmile gârbove.

Am urcat sus, am deschis ochii și-am văzut departe.

Depărtările noastre.