„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (...) Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. (...) Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,1-14).

Dumnezeu este cu noi în fiecare clipă şi ne vorbeşte prin însăşi respiraţia noastră şi prin fiecare bătaie a inimii: „Nimic nu este mai aproape de mine decât Dumnezeu, sunt tot atât de încredinţat de aceasta ca de propria mea via­ţă" (Meister Eckhart - Predici).A trăi înseam­nă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod tot atât de nemijlocit şi neîndoielnic cum cu­noaştem aerul şi lumina, nu din auzite sau ci­tite într-o carte, ci prin simplul fapt că respi­răm şi că vedem: „Dacă Dumnezeu este viaţă (...), atunci noi ştim ce este Dumnezeu. O ştim nu prin gândire (...). O ştim pentru că suntem vii şi pentru că nicio fiinţă vie nu este vie fără a avea în ea Viaţa, nu ca pe o taină nepătrunsă, ci ca fiind ceea ce simte în ea fără încetare (...), propria ei esenţă şi însăşi realitatea ei. Dacă Dumnezeu este Viaţă, atunci, aşa cum spune Meister Eckhart, omul – acest vieţuitor întru viaţă care suntem cu toţii – este un om care Îl cunoaşte pe Dumnezeu" (Michel Henry, Cu­vintele lui Hristos).

Tot aşa cum părinţii noştri pământeşti există în acelaşi timp în afara noastră şi înlă- untrul nostru, în acelaşi fel Tatăl nostru Care este ceruri este şi în fi­ecare dintre noi şi ne însoţeşte în fiecare cli­pă, fie că avem sau nu ştiinţă de prezenţa Lui. Împărăţia Lui, care nu are început, nici sfârşit, nici hotare, ca împără­ţiile lumeşti, se află chiar de pe acum în noi şi printre noi: „Împără­ţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17, 20-21).

Există o diferenţă fundamentală între via­ţa pe care ne-o dau părinţii noştri pământeşti şi viaţa care vine de la Tatăl ceresc: cea din­tâi este vremelnică, stricăcioasă şi pieritoare, cealaltă este fără stricăciune, fără de moarte şi veşnică: „Omul se naşte cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din mor­ţi, căci atunci el se naşte la viaţa nemuritoare şi veşnică, în vreme ce mama îl naşte pe copil pen­tru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-omul). Ceea ce moare atunci când murim nu este viaţa, pentru că nu există altă viaţă decât cea care vine de la Dumnezeu, iar această viaţă este nemuritoare, ca şi Cel care ne-a dat-o. Existenţa noastră muritoare nu este reală, toc­mai pentru că este muritoare, căci aşa cum spune un cuvânt din tradiţia orientală, „ceea ce nu exista ieri, şi nu va mai exista mâine, nu există nici astăzi”: „Tot ceea ce este schimbător nu este Dumnezeu, căci tot ceea ce este schim­bător conform naturii sale proprii este supus stricăciunii” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Dumnezeu fiind Adevărul suprem si Exis­tenţa absolută din care decurg toate celelalte adevăruri si existenţe, atunci când se desprin­de de Tatăl ceresc duhul omenesc nu poate afla nicio altă bază reală nici în afara, nici în- lăuntrul lui. Căci dispariţia lui Dumnezeu din existenţa omului aduce cu sine în mod ine­vitabil dispariţia adevărului si a sensului vie­ţii. În acest caz, iluzia vieţii trupeşti, vremel­nică si pieritoare, înlocuieşte Viaţa reală: „Consideră ca pe nişte vise toate cele bune sau rele care i se întâmplă trupului de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Atunci când omul se îndepărtează sau se leapădă de Dum­nezeu, nicio ştiinţă, nicio filozofie, niciun sistem social, nicio ideologie politică, nimic din ceea ce omul poate cunoaşte, inventa sau făuri nu-l poate apăra de moarte şi de nefiin­ţă. Situaţie tragică şi fără ieşire care a fost pusă în evidenţă de autorii teatrului absurd: „Căr­ţile pe care le-am citit, de literatură şi de filozofie, (...) cărţile, cuvintele celorlalţi, monumentele, operele de artă, agitaţia politică nu au făcut de­cât să întărească şi să confirme ceea ce ştiam aproape dintotdeauna: nu putem cunoaşte nimic altceva decât existenţa morţii, care o pândeşte pe mama mea, şi familia mea, şi pe mine însumi. (...) Toate filozofiile, toate ştiinţele nu au putut afla cheia misterului” (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme). Din moment ce cunoaşterea şi raţiunea omenească nu se pot fundamenta pe niciun adevăr definitiv şi veşnic, „ştiinţa nu este cunoaştere, retorica şi filozofia nu sunt decât vorbe, înşiruiri de vorbe, înlănţuiri de vorbe, dar vorbele nu sunt cuvântul. (...) Cuvântul nu mai arată nimic. Cuvântul sporovăieşte. (...) Cuvân­tul este o escamotare. Cuvântul nu lasă să vor­bească tăcerea. Cuvântul ne asurzeşte. (...) Cu­vântul macină gândirea, o distruge. (...) Ce civilizaţie!” (Eugen Ionescu, op. cit.).

Adevărul lui Dumnezeu fiind absent în ziua de astăzi din spaţiul public, absent din şcolile şi universităţile occidentale, tot ce omul modern poate să înveţe, să cunoască şi să ştie nu este decât sporovăială fără noi­mă, „căci fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaştere adevărată”(Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească).

În lumea de astăzi sporovăiala a luat pro­porţii de masă, precum o boală contagioasă. Se sporovăieşte la telefon – fix şi mobil –, se sporovăieşte prin internet, se sporovăieşte la radio şi la televizor, se sporovăieşte în mitin­gurile politice... şi uneori se sporovăieşte chiar şi în biserică!... Toată lumea vorbeşte, dar ni­meni nu spune adevărul, nimeni nu are ni­mic de spus, căci acolo unde nu este Dumnezeu nu rămâne decât neantul – un ne­ant care pălăvrăgeşte: „Vorbăria este amvonul în care slava deşartă se arată cu mândrie în vă­zul tuturor. Este semnul neştiinţei, poarta cleve­tirilor, însoţitoarea caraghioşilor, servitoarea minciunii, (...) spulberarea reculegerii, nimici­rea vigilenţei, răcirea credinţei şi tulburarea ru­găciunii. (...) Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, întâlnindu-se cu El în taină, pri­meşte lumina Lui” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului: Treapta unsprezece: Despre tăcere).