CE SĂ FACEM CU LIBERTATEA NOASTRĂ?

De la contemplare la uimire

Paisprezece pelerini merg cu un microbuz de-a lungul plaiurilor Bucovinei. Pe par­cursul întregii călătorii, cu frunţile atingându-li-se ritmic de geam, ochii lor se pierd în na­tură. Auzul lor e surd faţă de zgomotul ambiant, gândurile lor zboară pe aripile descope­ririlor şi surprizelor oferite de peisajul local. Un nor cumulus încărcat de ploaie, o căruţă veche trasă de un cal, o casă cu acoperiş dantelat, o rază de soare căzând oblic, un costum popular, o barză sus în cuibul său, o ţăran­că şi coşul ei de legume gustoase, un câmp strălucitor de floarea-soarelui. Totul în jur îndeamnă la visare şi contemplare.

Apoi, mănăstirile se înlănţuie una după alta. Câte surprize, câtă uimire în faţa aces­tor frumuseţi cu fresce colorate, cu splendi­de grădini de flori, cu ziduri maiestuoase, vrednice de domnitorii care le-au constru­it acum mai bine de cinci sute de ani.

Locuitorii şi negustorii de la sate sunt zâmbitori şi binevoitori, iar primirea ce ne-o fac gazdele este la înălţimea ospeţe­lor delicioase cu care ne întâmpină.

Maica Siluana sau ce să facem cu bo­lile si chinurile noastre?

Cum să detectăm în comportamentul nostru căile unei mai bune cunoaşteri de sine însuşi?

Cum să comunicăm mai bine cu cei­lalţi sau cum să-i cunoaştem mai bine dacă nu dobândim mai întâi cunoaşterea de sine?

Cum să iubim pe aproapele, cum să-l iertăm, dacă nu ne iertăm mai întâi pe noi înşine?

Cum să trăim fără a fi iubiţi? Cum să trăim fără să iubim?

Cum să trăim cu toate aceste întrebări fără a fi chinuiţi? Singurul răspuns este Dumnezeu. Acest lucru e ceea ce ne face să descoperim Maica Siluana cu răbdare şi umor, într-o şedinţă de dezgolire a ini­milor şi sufletelor noastre. De la primul schimb de priviri, această femeie ne iu­beşte. De la primul cuvânt, această maică ne îndrăgeşte. Cu tact şi pricepere, ne aju­tă să pătrundem în noi înşine, în meandrele încâl­cite ale gândurilor şi comporta­mentelor noastre. Ne ajută să pă­trundem în noi înşine, în pro­priul nostru Iad, coborâre esenţi­ală pentru căuta­rea şi pentru întâlnirea cu Hristos. Înţelegem că nimeni nu este capabil de o ast­fel de călătorie fără ajutorul lui Hristos, Căruia Îi dăm temerile noastre, problemele noastre, bolile noastre. El aşteaptă ca noi să-I deschidem inimile noastre, cu răbdare şi cu dragoste, ca El să poată intra şi lucra pen­tru mântuirea noastră.

SUCEVIŢA, mănăstirea lecţiei de viaţă

Descoperirea energiei electrice sau primii paşi pe Lună nu au făcut din om o fiinţă mai erudită sau mai înţeleaptă decât erau strămoşii noştri. Fresca repre­zentând Scara Sfântului Ioan Scărarul, care se desfă­şoară pe întregul perete exterior de nord al mănăsti­rii, este un exemplu edificator. Datând din secolul al XVI-lea, ea este banda desenată care reprezintă, în ace­laşi timp, atât omul îmbibat de spiritualitate în căuta­rea harului dumnezeiesc, cât şi omul modern, subju­gat chinurilor singurătăţii şi depresiei. Omul fără Dumnezeu este fără de Nădejde.

Omul credincios urcă treptele virtuţii aşa cum omul societăţii noastre urcă treptele ierarhiei sociale sau pro­fesionale. Dar către ce se îndreaptă şi unul şi celălalt, dacă nu cer ajutorul lui Dumnezeu? Desigur, către do­rinţe şi aspiraţii şi mai mari, spre mai multă invidie, mai mult egoism, mai multe nevoi care nu vor putea fi ni­ciodată satisfăcute. Apoi vine Iadul, de care se tem şi fug şi unul şi celălalt...

Cu toate acestea, prin exact această descoperire a propriului său Iad omul cel nou se poate naşte, aşa cum crisalida dă naştere zborului fluturelui, ca şi Hristos Cel Înviat. Doar atunci treptele pot fi urcate, cu privirea către Dumnezeu, în ascultare, perseverenţă şi încredere.