Liturghia, dimineaÅ£a devreme, ne învigorează. Ne trezeÅŸte ÅŸi ne deschide curiozi­tatea pentru acest loc de rugăciune ÅŸi pen­tru cei ce îl păzesc ÅŸi îl iubesc. La micul-dejun, părintele stareÅ£ Jacob trece pe la noi ÅŸi ne în­tâmpină cu un zâmbet cald ÅŸi cu ochii scli­pind parcă de o veselie pe care noi nu o cu­noaÅŸtem. Orele trec uÅŸor, lin, ÅŸi curând ne adunăm sub „cedrul Libanului”, acel copac maiestuos care ne invită să îi folosim umbra pentru a asculta cuvintele părintelui. Ne aÅŸe­zăm ÅŸi, ca niÅŸte copii nepricepuÅ£i, nu ÅŸtim cum să începem. „De ce aÅ£i venit la mănăs­tire?” Întrebarea părintelui, deÅŸi pusă cu o voce liniÅŸtitoare, sparge imediat tăcerea. Ne uităm unii la alÅ£ii, fără să ÅŸtim ce să răspun­dem. O întrebare aÅŸa de simplă, aparent aÅŸa de evidentă, ne îndeamnă de fapt să căutăm adânc în inimile noastre. Părintele ne iartă neputinÅ£a de a răspunde ÅŸi continuă dialo­gul. De data aceasta, noi punem întrebările. Desigur, toate răspunsurile lui ne îndreaptă către Hristos ÅŸi către iubirea care vine doar de la El. „Să fiÅ£i îndrăgostiÅ£i nebuneÅŸte de Hristos!” Ca fata îndrăgostită care îl are me­reu pe iubitul ei în gând, în zâmbet ÅŸi în cu­vinte în orice clipă a zilei, ÅŸi noi trebuie să ne îndrăgostim de Hristos cu o dragoste nematerialnică, absolută.

Timpul se scurge, soarele devine mai arzător, vântul bate parcă un pic mai tare decât înainte. Orele trec repede la mănăs­tire. Îl aÅŸteptăm pe părintele Moise să ne arate imensul domeniu ce ne înconjoară. O sută cincizeci de hectare de pământ ÅŸi de frumuseÅ£e aparÅ£in mănăstirii. Noi îl ur­măm pe părinte, ÅŸi el ne face cunoÅŸtinÅ£ă cu văcuÅ£ele de acolo, care au parte de o li­bertate ieÅŸită din comun. Îl urmăm pe di­verse potecuÅ£e, punându-i întrebările noas­tre curioase. El răspunde cu răbdare, iar câteodată chiar se opreÅŸte din drum pen­tru a accentua o anumită învăÅ£ătură. „Felul în care pui problema”, zice el cu o privire blândă, „arată că de fapt te complici fără să fie nevoie ÅŸi cauÅ£i mereu să ÅŸtii ce poÅ£i tusă faci. Acordă-I lui Dumnezeu mai mult loc, lasă-I mai mult loc să lucreze în viaÅ£a ta ÅŸi te vei liniÅŸti.” O poiană plină de flori Å£ine loc de sală de conferinÅ£ă ÅŸi noi nu ne mai îndurăm să ne întoarcem.

A doua zi, Liturghie de mare sărbătoa­re, Pogorârea Sfântului Duh. Ne aÅŸteaptă o biserică împodobită cu grijă ÅŸi delicateÅ£e cu ramuri verzi, strălucitoare, frumoase, ca ni­meni să nu uite că e sărbătoare. Cuvântul stareÅ£ului în timpul predicii este scurt, dar profund. „Să nu fim obstacole între noi ÅŸi harul lui Dumnezeu, cel pe care îl primim când se pogoară Duhul Sfânt.” La câteva ore după aceea, părintele Moise comple­tează cuvântul părintelui Jacob: „Dacă noi înÅŸine suntem obstacol între noi ÅŸi Dumnezeu, înseamnă că mândria este pri­cina acestei stări nepotrivite. Dar dacă ne recunoaÅŸtem păcatul, chiar ÅŸi pocăinÅ£a noas­tră «parÅ£ială» este răsplătită cu iertarea lui Dumnezeu «completă». Dacă Adam ÅŸi Eva ar fi zis «da, am păcătuit», ar fi fost iertaÅ£i ÅŸi Dumnezeu i-ar fi readus la starea cea dintâi”.

Spre seară, încă încercăm să „digerăm” învăÅ£ăturile pri­mite. Ne îndreptăm spre ce­drul „nostru” În faÅ£a noastră îi vedem pe părintele Jacob ÅŸi pe părintele Moise, stând la un ceai, pe terasă. Îndrăznim să ne aÅŸezăm lângă dânÅŸii, nevrând să pierdem nici o clipă pe care o putem petrece în pre­zenÅ£a acestor „atleÅ£i” spirituali aflaÅ£i în cursa cea duhovnicească. Ca doi prieteni vechi ce sunt, părinÅ£ii îÅŸi completează ideile unul altu­ia ÅŸi vorbesc într-o sinergie frumoasă pe care ne-o transmit ÅŸi nouă.

După Sfânta Liturghie slujită în a treia zi din pelerinajul nostru, soseÅŸte ora despărÅ£i­rii de duhovnicii noÅŸtri ÅŸi de acest loc care ne-a cucerit prin splendoarea ÅŸi pacea sa. Ne luăm rămas-bun cu inimile grele, dar ei nu ne lasă să fim triÅŸti. Cu bucurie ÅŸi cu zâmbe­te ne cer să ne rugăm pentru ei ÅŸi ne binecu­vântează pentru drumul ce urmează.

De ce am venit la mănăstire? Întrebarea părintelui ne-a rămas în minte. Unii vin pen­tru rugăciune, alÅ£ii pentru sfaturi, alÅ£ii pen­tru liniÅŸte. AlÅ£ii pur ÅŸi simplu nu pot expri­ma de ce acest gol pe care îl simt în suflet este umplut doar când trec pragul mănăsti­rii sau cum, la plecare, se simt atât de încăr­caÅ£i spiritual încât li se pare mai uÅŸor a trăi viaÅ£a de zi cu zi, cea plină de încercări. Orice ar fi, un lucru este sigur: ne vom întoarce acolo.

Daria și Petronela