Asumând înmormântarea ca un act eclezial de părtășie a trupului la întreaga creație, în plan ceremonial ritualul a fost organizat în așa fel încât să pună în evidență legătura celui adormit cu Biserica. Atunci când persoana în cauză nu face parte din Biserică, nici Biserica nu poate aduce mărturie. De aceea nu pot fi săvârșite înmormântări după ritul ortodox pentru persoane care nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe.

În același timp, toate persoanele care sunt asumate de Biserică în calitate de fii duhovni­cești, indiferent de starea lor de vrednicie, sunt însoțite de Biserică până la ultimul act, acela al așezării în pământ.

Biserica a considerat potrivit să dea mo­mentului înmormântării și un caracter peda­gogic, așa încât au fost statornicite anumite ele­mente de ritual care să marcheze poziția față de anumite situații cu o semnificație morală aparte. Astfel, a fost statornicită rânduiala unui ritual restrâns stabilit de episcopul locului pen­tru persoana care se sinucide din liberă alege­re și în deplinătatea facultăților mintale¹ și s-a hotărât marcarea dezacordului Bisericii față de incinerare².

În privința înmormântării persoanelor care au decis ca trupul lor să fie incinerat, Biserica Ortodoxă și-a exprimat în mod clar poziția, prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 4529 din 5 iulie 2012, care menține poziția anterioară a Bisericii Ortodoxe Române exprimată prin Hotărârea Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin Hotărârea din 20 februarie 1933. Conform acestor norme bisericești, este interzisă acordarea asistenței religioase pentru cel ce a decis să fie incinerat, episcopul locului având competența de a acorda dispensă în cazul în care „incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinței celui decedat, din mo­tive obiective (financiare sau legale, legi spe­cifice unor state în care incinerarea este obli­gatorie)”. Chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunțite a fie­cărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală³.

Rămâne de clarificat în acest sens care sunt criteriile de analizare a modului de luare a de­ciziei incinerării, știut fiind că familia decide asupra modului de împlinire a ritualului de în­mormântare, și în același timp cum poate Biserica să-și manifeste calitatea de mamă îndurera­tă chiar pentru un fiu decedat care a hotărât să nu-i respecte cuvântul și învățătura.

Dacă, în cazul sinuciderii, măsura Bisericii este de însoțire sobră cu ritual restrâns, din cele de mai sus reiese că pentru o persoană care a decis incinerarea soluția este mai radicală. Pe de altă parte, dacă o persoană hotărăște să fie incinerată, familia îndurerată, creștină, probabil în dezacord cu această soluție, dar dornică să respecte ultima dorință a adormitului are dreptul la o asistență religioasă? Cum se raportează Biserica la rolul ei de mamă îndurerată pentru toa­te neascultările fiilor ei, dar în același timp rămânând consecventă cu propria rânduială?

Aceste întrebări își așteaptă răspunsul din partea organismelor de autoritate bisericească, Sinod și episcop, și de modul în care Biserica va ști să gestioneze situațiile delicate va depinde și consolidarea responsabilității credincioșilor și slujitorilor ei.

Un alt aspect legat de ierurgia înmormântării îl constituie problema asistenței religioase acordate familiilor în cazul copiilor născuți morți sau al pruncilor nebotezați din motive inde­pendente de voința părinților.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a pronunțat în legătură cu acest subiect prin Hotărârea din 5 mai 1908, con­form căreia pruncilor născuți morți sau celor morți nebotezați, născuți în familii ale Bisericii Ortodoxe, li se poate face rânduiala obișnuită de îngropare a pruncilor⁴. Această hotărâre este normativă pentru Biserica Ortodoxă Română, ea este pusă în evidență de manualul de Liturgică generalăcu cea mai mare autori­tate în Biserica Ortodoxă Română, retipărit în 2005 cu binecuvântarea IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, profesor de Teologie Liturgică⁵. Ne putem întreba de ce reiese din textul hotărârii caracterul permisiv: pot fi în­mormântați? Răspunsul ne vine din observa­rea tradițiilor existente în anumite Biserici locale, conform cărora pruncii nebotezați nu erau înmormântați cu ritualul obișnuit⁶. Această afirmație permisivă poate fi ea consi­derată ca o poartă deschisă refuzului înmor­mântării unor astfel de copii?

Considerăm că din moment ce avem o Hotărâre a Sfântului Sinod, neabrogată, care arată că nu există impediment pentru înmor­mântarea pruncilor nebotezați care s-au năs­cut în familii creștine, regula este împlinirea acestui ritual. Doar episcopul locului poate decide altfel din motive temeinice.

Hotărârile citate mai sus subliniază carac­terul pedagogic al refuzului asistenței religi­oase. Refuzarea ritualului comun în astfel de cazuri este exprimată pentru a sublinia în mod clar dezacordul Bisericii. În același timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Biserica este mamă și pentru cei buni, și pentru cei răz­vrătiți, chiar pentru cei care o reneagă prin ale­gerile lor. Ea nu se poate manifesta cu indife­rență sau respingere lipsită de compasiune. Atitudinea Bisericii în astfel de cazuri trebu­ie să sublinieze durerea, dar în același timp să păstreze rânduiala. În anumite circumstanțe, pentru a sublinia gravitatea unor situații care riscă să fie tratate cu superficialitate și să cre­eze confuzii, Biserica poate aplica iconomia în sensul acribiei, rigorii și să refuze anumite servicii.

Refuzul asistenței religioase care nu are un fundament pastoral-pedagogic justificat de circumstanțe excepționale poate să se con­stituie într-un act ce exprimă lipsa de tact pas­toral ce aduce prejudicii slujirii și misiunii Bisericii.

Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu

Note: