Acord și dezacord

În general, oamenii încearcă să înÅ£eleagă de ce sunt nefericiÅ£i, de ce se îmbolnăvesc, de ce nu ajung să se căsătorească, de ce nu pot avea copii... Åži lista unor astfel de nedumeriri – legitime, de altfel – poate continua la nesfârÅŸit. Åži atunci apar inevitabil următoarele în­trebări: unde este Dumnezeu în toate acestea, de ce mă lasă să mă chinui în felul acesta, de ce nu face nimic ca să mă ajute, doar este Atotputernic ÅŸi, mai ales, se spune despre El că ne iu­beÅŸte. Åži astfel încercăm de cele mai multe ori, cu mintea noastră, să dăm răspunsuri logice, pertinente la aceste întrebări.

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (IV)

Așteptând am așteptat pe Domnul...

AÅŸtept învierea morÅ£ilor si viaÅ£a veacului ce va să fie. Amin.

De ce nu reușim să ne căsătorim?

Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înÅ£eles greÅŸit. Am hotărât să risc, totuÅŸi, după ce am auzit recent o domniÅŸoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, ÅŸtiÅ£i, nu mă interesează atât de mult cine va fi soÅ£ul meu, ci mă interesează mai degrabă să am co­pii cu el”

Despre sinceritate

„Nu există decât un om cu adevărat bogat: cel care se poate dărui în întregime. Dăruirea nu este o acÅ£iune, o obligaÅ£ie. Ea apare de la sine ca efect natural ÅŸi spontan al iubirii. În lipsa iubirii nici nu te gândeÅŸti că ai putea să te dăruieÅŸti. Dumnezeu dăruieÅŸte celor ce dăruiesc. Dumnezeu Se dăruieÅŸte celor ce se dăruiesc tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire. Drumul până acolo este lung, iar una din staÅ£iile obligatorii e aceea de a nu-Å£i face singur dreptate."[1]

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (III)

Această a treia mărturie mi-a fost dată odată de către un ieromonah, fiu duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie, ÅŸi pe care o primise el însuÅŸi de la altcineva. Este atât de puternică, încât am hotărât să o traduc din engleză pentru a continua această serie. Autorul său, se înÅ£elege, a dorit să rămână anonim.

Ca acasă

Un car cu lemne pentru Bărăcani

Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea judeÅ£ului, mă jucam din când în când de-a MoÅŸ Nicolae. Satul mic, necăjit, 80 de fami­lii. Noroc de niÅŸte oameni buni care ne aju­tau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: Silviu, am în sat niÅŸte oameni prăpădiÅ£i, dă-mi, te rog, niÅŸte bani să le iau de mâncare. Åži Silviu îmi dădea. Mergeam la Spitalul „Sfân­ta Maria", la domniÅŸoara doctor Simona Gavrilescu: Simona, am în sat niÅŸte copii bol­navi ÅŸi n-avem medic. Te rog, nu vii tu să-i vezi? Åži Simona îÅŸi punea cizmele de cauciuc ÅŸi venea. Fără ei n-aÅŸ fi scos-o la capăt, măcar aÅŸa, cât de puÅ£in. Odată, de un Sfântul Nicolae, dau peste o casă cu 12 suflete, dacă se pot numi casă pa­tru pereÅ£i lipiÅ£i cu lut ÅŸi acoperiÅ£i cu resturi de tablă. Vreo ÅŸapte-opt copii îngheÅ£aÅ£i, două su­rori mai mari cu burta la gură, părinÅ£ii, fără slujbe, munceau cu ziua ÅŸi trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „cio­cane" ÅŸi umpluseră casa de fum. Da' n-aveÅ£i lemne? întreb ÅŸi eu, ca să zic ceva. N-am apu­cat, părinte, zice bărbatul, că sunt scumpe tare. Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul. Nea Costache, câÅ£i bă­nuÅ£i avem strânÅŸi la biserică? O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toÅ£i ÅŸi i-am dus omului. Uite, zic, ia mâine un car cu lemne, ÅŸi duminică să veniÅ£i la sluj­bă. Duminica următoare au fost toÅ£i în biseri­că. Lumea a cârtit puÅ£in, că de ce cheltui ba­nii bisericii pe „Bărăcani" (aÅŸa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzându-i frumuÅŸel la slujbă ÅŸi pe toÅ£i copilaÅŸii aceia cuminÅ£i morfolind la prescuri, m-au iertat. Bărăcanii nici n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După câtva timp, ne-am ÅŸi încuscrit, că una din fete a născut un băiat ÅŸi au venit să li-l botez. Iar când a fost să facem biserică nouă în sat, Bărăcanii au fost printre primii la dat o mână de ajutor. La vreo trei-patru ani după ce am plecat din parohie, ce aflu. O fată de-a Bărăcanilor, abia intrată în ÅŸcoală, i-a lăsat pe toÅ£i cu gura căscată. Făcea din cap tot felul de calcule complicate, nici ea nu ÅŸtia cum. Åži me­mora într-o clipă tot ce citea. Printr-o împre­jurare încâlcită, ca toate căile Domnului, o fundaÅ£ie româno-britanică a auzit de fata Bărăcanilor ÅŸi a venit să-i vadă. Pe fată, împre­ună cu maică-sa, au invitat-o la Londra, la un centru de excelenţă sau pentru copii supradotaÅ£i, ceva de genul ăsta. Iar Bărăcanilor le-au cumpărat o căsuţă în sat. AÅŸa merg lucrurile, cum s-ar spune. Când o să mă întorc în Å£ară, o să trec pe la ei, să-mi văd finul. Åži să mă mân­dresc cu fata Bărăcanilor, care a mâncat pres­cură din mâna mea. He, he, Bărăcanii s-au aranjat, dar eu era s-o încurc la vremea aceea cu ÅŸefii mei. Când să fac „raportul" contabil anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit ba­nii enoriaÅŸilor), iau eu formularul, îl sucesc pe  toate părÅ£ile. Unde să trec banii bisericii pe care-i dădusem de pomană Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumânări, tămâie, botezuri, morÅ£i, nunÅ£i, dascăl, curent electric etc., dar nici una „pomană” sau, cum se spu­ne, „milostenie”. Mă uit ce mă uit, apoi iau pi­xul ÅŸi scriu apăsat la capătul paginii: De po­mană. Un car cu lemne pentru Bărăcani. Trei sute de mii. Duc eu „raportul”, îl ia părintele protopop, adică ÅŸeful meu, îl întoarce pe toa­te părÅ£ile. Se uită lung. ÎÅŸi pune ÅŸi ochelarii. Ce e aia, „de pomană”? mârâie el în colÅ£ul gu­rii. De pomană, zic. Adică am dat un car de lemne de pomană. Lasă hârtia ÅŸi mă priveÅŸte peste ochelari. Din banii parohiei? Păi, zic, aÅŸ fi dat din salariul meu, dar nu mă ajung cu ba­nii. Lasă hârtia deoparte. Mă, tu ai venit să faci pe nebunul cu mine? Doamne fereÅŸte, zic, pă­rinte protopop. Păi, face el, asta e delapidare de fonduri. AÅŸa e, zic. Se enervează. Aa! Faci pe deÅŸteptul. Las' că văd eu ce-o să mai spui înaintea preasfinÅ£itului. Păi, zic, o să-i spun că aÅŸa m-a învăţat Hristos, să delapidez banii pa­rohiei ÅŸi să-i împart cu toÅ£i prăpădiÅ£ii. Până la urmă m-a iertat protopopul, că era om bun. În fiecare an, de Sfântul Nicolae, îmi amin­tesc de Bărăcani ÅŸi de carul cu lemne. O nimi­ca toată, la urma urmei, niÅŸte firimituri de la masă, care au schimbat vieÅ£ile a 12 oameni, aÅŸa cum, mai demult, o Pâine întreagă i-a schimbat pe alÅ£i 12. Åži aÅŸa a început totul. Nu e bine că-mi amintesc ÅŸi, uite, vă mai ÅŸi povestesc spre lau­dă, aÅŸa că mi-am cam pierdut plata în cer. Doamne, pe sfinÅ£ii Tăi ÅŸtiu că i-am supărat, dar măcar pentru rugăciunile Bărăcanilor, miluieÅŸte-mă ÅŸi pe mine, păcătosul. Pr. Ioan Florin Florescu (ScoÅ£ia)

Strugurii, sutana și dragostea frăţească

„FericiÅ£i ci curaÅ£i cu inima, că aceia vor vedea, pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (II)

Numeroase feluri de a purta crucea bolii (I)

„Iar lumina lor străluceÅŸte în faÅ£a oamenilor.."

Acasă

De ce a îngăduit Dumnezeu migrarea aceasta masivă, unică în istoria româ­nilor? Ca să ajutăm ÅŸi noi, cât putem fiecare, acolo unde nevoia de hrană duhovniceas­că este mai mare.

De ce totuşi orbii văd?

„Si lisus, răspunzând, le-a zis: MergeÅ£i ÅŸi spuneÅ£i lui Ioan cele ce auziÅ£i ÅŸi vedeÅ£i: Orbii îÅŸi ca­pătă vederea ÅŸi ÅŸchiopii umblă, leproÅŸii se curăţesc ÅŸi surzii aud, morÅ£ii înviază ÅŸi săracilor li se binevesteÅŸte.” (Mt. 11, 5)

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la naşterea Preasfintei Stăpânei Noastre Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria

(fragment)

Pentru pacea de sus

„Să te întorci acolo de unde ÅŸtii că Å£i-ai pierdut pacea inimii”. Fiecare dintre imagini­le acestei expoziÅ£ii – câte vor fi fiind, mari sau mici, aproapetangibile sauproiectate la orizont – eu le-aÅŸ însoÅ£i cu acest cuvânt al Părintelui Paisie Duhovnicul. Cu cuvântul acesta alături, ele s-ar transforma în mătănii, bob lângă bob. „Să te întorci acolo de unde ÅŸtii că Å£i-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ÅŸtii că Å£i-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ÅŸtii că Å£i-ai pierdut pacea inimii”.