Acord și dezacord

În general, oamenii încearcă să înţeleagă de ce sunt nefericiţi, de ce se îmbolnăvesc, de ce nu ajung să se căsătorească, de ce nu pot avea copii... Şi lista unor astfel de nedumeriri – legitime, de altfel – poate continua la nesfârşit. Şi atunci apar inevitabil următoarele în­trebări: unde este Dumnezeu în toate acestea, de ce mă lasă să mă chinui în felul acesta, de ce nu face nimic ca să mă ajute, doar este Atotputernic şi, mai ales, se spune despre El că ne iu­beşte. Şi astfel încercăm de cele mai multe ori, cu mintea noastră, să dăm răspunsuri logice, pertinente la aceste întrebări.

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (IV)

Așteptând am așteptat pe Domnul...

Aştept învierea morţilor si viaţa veacului ce va să fie. Amin.

De ce nu reușim să ne căsătorim?

Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înţeles greşit. Am hotărât să risc, totuşi, după ce am auzit recent o domnişoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, ştiţi, nu mă interesează atât de mult cine va fi soţul meu, ci mă interesează mai degrabă să am co­pii cu el”

Despre sinceritate

„Nu există decât un om cu adevărat bogat: cel care se poate dărui în întregime. Dăruirea nu este o acţiune, o obligaţie. Ea apare de la sine ca efect natural şi spontan al iubirii. În lipsa iubirii nici nu te gândeşti că ai putea să te dăruieşti. Dumnezeu dăruieşte celor ce dăruiesc. Dumnezeu Se dăruieşte celor ce se dăruiesc tocmai pentru că Dumnezeu este Iubire. Drumul până acolo este lung, iar una din staţiile obligatorii e aceea de a nu-ţi face singur dreptate."[1]

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (III)

Această a treia mărturie mi-a fost dată odată de către un ieromonah, fiu duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie, şi pe care o primise el însuşi de la altcineva. Este atât de puternică, încât am hotărât să o traduc din engleză pentru a continua această serie. Autorul său, se înţelege, a dorit să rămână anonim.

Ca acasă

Un car cu lemne pentru Bărăcani

Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea judeţului, mă jucam din când în când de-a Moş Nicolae. Satul mic, necăjit, 80 de fami­lii. Noroc de nişte oameni buni care ne aju­tau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: Silviu, am în sat nişte oameni prăpădiţi, dă-mi, te rog, nişte bani să le iau de mâncare. Şi Silviu îmi dădea. Mergeam la Spitalul „Sfân­ta Maria", la domnişoara doctor Simona Gavrilescu: Simona, am în sat nişte copii bol­navi şi n-avem medic. Te rog, nu vii tu să-i vezi? Şi Simona îşi punea cizmele de cauciuc şi venea. Fără ei n-aş fi scos-o la capăt, măcar aşa, cât de puţin. Odată, de un Sfântul Nicolae, dau peste o casă cu 12 suflete, dacă se pot numi casă pa­tru pereţi lipiţi cu lut şi acoperiţi cu resturi de tablă. Vreo şapte-opt copii îngheţaţi, două su­rori mai mari cu burta la gură, părinţii, fără slujbe, munceau cu ziua şi trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „cio­cane" şi umpluseră casa de fum. Da' n-aveţi lemne? întreb şi eu, ca să zic ceva. N-am apu­cat, părinte, zice bărbatul, că sunt scumpe tare. Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul. Nea Costache, câţi bă­nuţi avem strânşi la biserică? O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toţi şi i-am dus omului. Uite, zic, ia mâine un car cu lemne, şi duminică să veniţi la sluj­bă. Duminica următoare au fost toţi în biseri­că. Lumea a cârtit puţin, că de ce cheltui ba­nii bisericii pe „Bărăcani" (aşa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzându-i frumuşel la slujbă şi pe toţi copilaşii aceia cuminţi morfolind la prescuri, m-au iertat. Bărăcanii nici n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După câtva timp, ne-am şi încuscrit, că una din fete a născut un băiat şi au venit să li-l botez. Iar când a fost să facem biserică nouă în sat, Bărăcanii au fost printre primii la dat o mână de ajutor. La vreo trei-patru ani după ce am plecat din parohie, ce aflu. O fată de-a Bărăcanilor, abia intrată în şcoală, i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Făcea din cap tot felul de calcule complicate, nici ea nu ştia cum. Şi me­mora într-o clipă tot ce citea. Printr-o împre­jurare încâlcită, ca toate căile Domnului, o fundaţie româno-britanică a auzit de fata Bărăcanilor şi a venit să-i vadă. Pe fată, împre­ună cu maică-sa, au invitat-o la Londra, la un centru de excelenţă sau pentru copii supradotaţi, ceva de genul ăsta. Iar Bărăcanilor le-au cumpărat o căsuţă în sat. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune. Când o să mă întorc în ţară, o să trec pe la ei, să-mi văd finul. Şi să mă mân­dresc cu fata Bărăcanilor, care a mâncat pres­cură din mâna mea. He, he, Bărăcanii s-au aranjat, dar eu era s-o încurc la vremea aceea cu şefii mei. Când să fac „raportul" contabil anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit ba­nii enoriaşilor), iau eu formularul, îl sucesc pe  toate părţile. Unde să trec banii bisericii pe care-i dădusem de pomană Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumânări, tămâie, botezuri, morţi, nunţi, dascăl, curent electric etc., dar nici una „pomană” sau, cum se spu­ne, „milostenie”. Mă uit ce mă uit, apoi iau pi­xul şi scriu apăsat la capătul paginii: De po­mană. Un car cu lemne pentru Bărăcani. Trei sute de mii. Duc eu „raportul”, îl ia părintele protopop, adică şeful meu, îl întoarce pe toa­te părţile. Se uită lung. Îşi pune şi ochelarii. Ce e aia, „de pomană”? mârâie el în colţul gu­rii. De pomană, zic. Adică am dat un car de lemne de pomană. Lasă hârtia şi mă priveşte peste ochelari. Din banii parohiei? Păi, zic, aş fi dat din salariul meu, dar nu mă ajung cu ba­nii. Lasă hârtia deoparte. Mă, tu ai venit să faci pe nebunul cu mine? Doamne fereşte, zic, pă­rinte protopop. Păi, face el, asta e delapidare de fonduri. Aşa e, zic. Se enervează. Aa! Faci pe deşteptul. Las' că văd eu ce-o să mai spui înaintea preasfinţitului. Păi, zic, o să-i spun că aşa m-a învăţat Hristos, să delapidez banii pa­rohiei şi să-i împart cu toţi prăpădiţii. Până la urmă m-a iertat protopopul, că era om bun. În fiecare an, de Sfântul Nicolae, îmi amin­tesc de Bărăcani şi de carul cu lemne. O nimi­ca toată, la urma urmei, nişte firimituri de la masă, care au schimbat vieţile a 12 oameni, aşa cum, mai demult, o Pâine întreagă i-a schimbat pe alţi 12. Şi aşa a început totul. Nu e bine că-mi amintesc şi, uite, vă mai şi povestesc spre lau­dă, aşa că mi-am cam pierdut plata în cer. Doamne, pe sfinţii Tăi ştiu că i-am supărat, dar măcar pentru rugăciunile Bărăcanilor, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul. Pr. Ioan Florin Florescu (Scoţia)

Strugurii, sutana și dragostea frăţească

„Fericiţi ci curaţi cu inima, că aceia vor vedea, pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)

Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (II)

Numeroase feluri de a purta crucea bolii (I)

„Iar lumina lor străluceşte în faţa oamenilor.."

Acasă

De ce a îngăduit Dumnezeu migrarea aceasta masivă, unică în istoria româ­nilor? Ca să ajutăm şi noi, cât putem fiecare, acolo unde nevoia de hrană duhovniceas­că este mai mare.

De ce totuşi orbii văd?

„Si lisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi ca­pătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Mt. 11, 5)

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la naşterea Preasfintei Stăpânei Noastre Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria

(fragment)

Pentru pacea de sus

„Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”. Fiecare dintre imagini­le acestei expoziţii – câte vor fi fiind, mari sau mici, aproapetangibile sauproiectate la orizont – eu le-aş însoţi cu acest cuvânt al Părintelui Paisie Duhovnicul. Cu cuvântul acesta alături, ele s-ar transforma în mătănii, bob lângă bob. „Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”.