Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și comunitățile de români din afara granițelor țării
Ne aflăm în anul omagial al pastorației românilor din afara granițelor țării. În acest, an întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române aniversează împlinirea a 70 de ani, din care 31 de ani de slujire arhierească. În acest context se cuvine să evidențiem relația pe care o are Preafericitul Părinte Patriarh Daniel cu românii din străinătate, îndeosebi cu cei ce locuiesc în două țări sufragrane Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale: Franța și Belgia.
În cei aproape 14 ani de slujire în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericirea Sa a efectuat două vizite canonice în Franța (9-17 iulie 2009 și 9-10 aprilie 2011). Patriarhul României s-a aflat într-o vizită oficială la Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, în perioada 11-13 aprilie 2011, la invitaţia domnului Mevlüt Çavuşoğlu,... Citeste articolul
Între viața de aici și Viața Împărăției
Încă din copilarie, Învierea și cimitirul din satul bunicii s‑au contopit într‑o singură imagine în mintea mea. Primele amintiri legate de Biserică le am cu bunica, dupa slujba de Înviere, ducând Lumină la mormintele celor dragi. Imaginea aceea de noapte, cu stelele deasupra cimitirului și crucile din marmură albă, strălucind în marea de lumânări aprinse de tot satul, cu biserica veche în centru, ca o mare candelă aprinsă pentru toți, vii și adormiți, imaginea aceea a devenit icoana nopții de Înviere pentru inima mea. Copil fiind, nu înțelegeam de ce bunica și toți bătrânii satului se grăbeau spre mormintele cimitirului după ieșirea din Biserică. Nu reușeam să înțeleg cum, după explozia de bucurie a cântărilor de Înviere, bătrânii își îndreptau imediat pașii către mormintele celor iubiți, mormintele acelea care aduceau mereu o umbră pe fețele lor și o lacrimă în ochi. Copil fiind, nu înțelegeam de ce bunica nu își lasă morţii în urmă, de ce nu merge mai departe, spre viitor. Abia acum înțeleg că a uita este posibil numai în lipsa iubirii. Când iubești, să uiți înseamnă o nouă moarte, înseamnă o nouă condamnare la dispariție a celui iubit, iar iubirea nu poate accepta asta. Înțeleg abia acum că iubirea unește, te face una cu cel pe care îl iubești și că uitarea nu mai este o opțiune, nu mai este nici măcar posibilă.
Când iubești, moartea celui iubit este și moartea ta. O parte din tine moare cu cel iubit, se mută deja din viața asta în Împărăție. În moartea celor iubiţi ai inimilor noastre noi înșine murim și călătorim cu ei dincolo, trecem cu ei dincolo, ne mutăm treptat – pas cu pas, moarte după moarte – din viața asta în Viața Aceea, până ajungem să existăm... Citeste articolul
Oameni ai Învierii
În aburul dimineții femeile își purtau durerea în suflete și mirul în palme. „Cine ne va prăvăli nouă piatra?” era o formulă tainică a adevăratei întrebări. Piatra durerilor trebuia prăvălită și om volnic a săvârși nu era. Însă iată, îngerul avea să facă lucrarea omului, și de atunci oamenii Învierii vor face lucrare de îngeri. În sufletul omului se află „piatra”, stânca ridicată cu grijă de generații care s‑au îngrijit ca lor și urmașilor să le fie mai bine. (În)grijirea de lucrurile acestei lumi, să ai o casă, să îți faci o carieră, să ai un serviciu bun, să îți fie viitorul asigurat face să răsară lăstari ai aceleiași rădăcini bine înfipte în pământul devenit deja mormânt.
Dar Cel Înviat veghează ca în aburul dimineții vârstei să se ivească oamenii Învierii, trimiși de El cu putere multă, pentru a prăvăli stânca de la ușa mormântului‑pământ. Ei ne fac să auzim glasul Celui Înviat, care ne strigă pe nume așa cum a strigat‑o pe Maria în acea dimineață a dimine-ților din acea zi a zilelor. „Glasul, glasul acela nu... Citeste articolul
O îmbrățișare plină de bucuria Învierii lui Hristos
O mare de oameni așteaptă în fața Sfântului Mormânt pentru a intra să vadă locul Învierii Domnului Iisus. Ne așezăm și noi, nerăbdători să cunoaștem cel mai sfânt loc de pe fața pământului. Glasuri de rugăciune răsună din diferite încăperi ale vechii biserici. Lumina care se pogoară prin cupolă ne povățuiește pașii spre întâlnirea tainică a lui Hristos, precum odinioară steaua îndruma călătoria magilor către naşterea Lui.
Ne amestecăm cu pelerinii veniți din toate colțurile pământului. Chipul unora străluceşte deja de lumina Învierii, privirea lor de taina credinței pe care o poartă în inimă. Alții se neliniștesc din pricina îndelungatei așteptări. Parcă nimic nu le mai convine. Neastâmpărul lor are un iz de deznădejde. Dar, şi ei pătrunşi, ca toţi ceilalţi, de fiorul minunii... Citeste articolul
Eu nu am păcate
„Da, poftiți, se aude dincolo de ușa la care bat uşor, ca să nu o deranjez pe doamna care tocmai a împlinit o sută de ani. Mă bucur că ați venit. „V‑am găsit, până la urmă”, mai zice, foarte cochetă, doamna.
Nu îmi vine să cred. La o sută de ani să arăți atât de bine nu e puțin lucru. Doamna Henrieta e foarte îngrijită. Și-a pus cele mai alese haine și cerceii cu clipsuri, pentru că, spune ea, sunt accesoriile ei preferate. Și-a ales de asemenea mărgelele cele mai frumoase, moștenite de la mama ei. Poartă și o eșarfă de mare preț, de la bunica. „M-am gândit să vă... Citeste articolul
Sămânța chipului lui Dumnezeu e sădită în fiecare om
Pe partea noastră de insulă, în coasta bătută de ocean, nu avem mulți copaci. Furtunile Atlanticului sunt prea puternice, iar solul nu este suficient de adânc pentru a le proteja rădăcinile. Puținii copaci care cresc sunt mici și strâmbi, culcați la pământ de vânturi, ca un fel de iederă pietrificată care se întinde peste stânci cu ramuri aplecate la pământ. Numai prin văi, unde dealurile îi protejează de furtuni, mai cresc copaci înalți, frumoși, cum îi știm de acasă.
Oriunde ne uităm în jurul nostru, dacă vrem să vedem, Domnul ne‑a pus înaintea ochilor înțelepciune și învățătură despre noi înșine și despre viața veșnică. Același copac poate crește înalt și frumos, dacă este ascuns în văile insulei, sau poate fi deformat și bătut de vânturi, dacă a prins rădăcini în calea furtunilor. Același om,... Citeste articolul
Despre întristare la Sfântul Ioan Casian
Majoritatea celor care au cercetat viața Sfântului Ioan Casian sunt de acord că acesta s‑a născut în anul 360, în provincia Scythia Minor, actualul teritoriu al Dobrogei. Se naște într‑o familie creștină, primind o educație aleasă, inclusiv în cultura clasică. Va fi hirotonit diacon la Constantinopol, de către Sfântul Ioan Gură de Aur, și preot în Marsillia, unde înființează două mănăstiri: una de monahi, iar cealaltă de monahii, care există și azi. Prin înfiițarea acestor mănăstiri va fi un factor de legătură între cultura patristică a Răsăritului și cea a Apusului. Moare în jurul anului 435 și este cinstit ca Sfânt atât în Răsărit, cât și în Apus. Opera sa, păstrată și cunoscută până astăzi, cuprinde trei lucrări:
• Despre așezămintele mănăstirilor de obște și despre tămăduirea celor opt păcate principale (12 cărți); • Convorbiri cu Părinții (24 de cărți); • Despre întruparea Domnului. Contra lui Nestorie (șapte cărți). În Filocalia Întâi, Sfântul Ioan Casian alcătuiește, pe la anul 420, scrierea Despre așezămintele mănăstirilor de... Citeste articolul
Ce bucurie Te așteaptă, Doamne!
Magdalena și Radu au muncit toată viața. Au avut puțină susținere financiară de acasă, dar cu multă înțelepciune și hărnicie au reușit să își termine studiile de medicină și să devină buni specialiști în domeniul lor. Au luat calea străinătății, la fel ca mulți alții din generația lor.
– Perspectivele erau sumbre, părinte. Ce era să fac? Mi‑am dat seama de darul pe care mi l‑a dat Dumnezeu. Vedeam cum îmi merge mintea și că șansele de a mă realiza profesional sunt în altă parte. Din păcate, a trebuit să plec. Altfel m‑aș fi lovit de piedici care m‑ar fi costat ani din viață și multă energie. Nu voiam să îmi pierd puterile luptându‑mă cu morile de... Citeste articolul
Care este rolul creștinilor și al slujitorilor bisericii în timpul epidemiei?
Epidemia de coronavirus aduce multă suferință, moarte și însingurare. Ne cutremurăm numai dacă ne gândim la cei care ajung în spitale, unii cu dureri cumplite, fără a putea sa fie aproape de familie, murind în singuratate, fără a putea să se spovedească, să se împărtășească, să vadă un preot. E o suferință deloc anodină și din păcate deloc rară. În sensul acesta, o întrebare firească se pune: ce am putea noi, creștinii, să facem pentru a micșora această suferință, pentru a-i ajuta și mângâia pe cei bolnavi, pentru a ne arăta dragostea față de aproapele?
În perioadele similare din trecut creștinii se ocupau de bolnavi, îi îngrijeau, nu îi lasau singuri atunci când societatea sau familia îi abandonau. Aș vrea sa compar faptul acesta cu ce se întâmplă acum și să încerc să înțeleg cum s-ar traduce acest ideal creștin în zilele noastre. După cum știm, epidemia din zilele noastre e specială din... Citeste articolul
Nezâmbetul
Timpul, altădată șugubăț, se grăbește acum să aducă în grijanie lumina cea dintru început. Așa s-a rânduit la sfat divin, când din nimic toate s-au născut. Subit, mânecă la capătul zenitului și se poticnește iscusit, iar zorii se revarsă lumii celor nedrepți, în mărturia aceleiași iubiri, precum în diminețile celor drepți.
Până ieri, vremea era un pelerinaj al timpului care împărtășea lumii lumina. Azi, timpul leapădă lumii lumina. Lumina, despărțită din Lumină, se frânge și se sfarmă în aburul întinderilor, abur în care adineauri duhul lui Dumnezeu era. Gonește, biata, spre pământ, către așternutul picioarelor Lui, ca să se odihnească pe icoanele Chipului. Astăzi lumina este... Citeste articolul
Crăciunul a trecut deja
Nika se așează la un colt de stradă unde soarele își odihnește razele blânde. Oamenii se grăbesc să facă ultimele cumpărături, pentru că mâine e Crăciunul. Ochii mari ai Nikăi, scăldați de jocul razelor de soare, devine un ecran de proiecție pentru filmul mut al mulțimii grăbite, ce forfotește fără încetare. Amețită de atâta vânzoleală, dar odihnită de alintul dulce al soarelui, Nika pornește spre casa unde nu o așteaptă nimeni. Moș Crăciun nu va poposi la ea acasă nici măcar să‑și tragă răsuflarea.
Nika își așează căciula învechită, cu moțul răsfirat, și își încheie nasturii hainei grele, care atârnă pe trupul ei firav, îngreunându‑i mersul. – Nu‑i cam grea haina aceea pentru tine? o întreabă un trecător. – Nu. E tocmai bună, răspunde Nika. Mă ajută să merg încet, căci și așa nu am unde să mă grăbesc. Așa... Citeste articolul
Vă place perdeaua mea?
– Doamne ajută, părinte. Am crezut că nu mai apuc să vă revăd, îmi spune doamna Maia. – Așa ceva nu ar fi îngăduit Domnul, îi răspund cu bucurie. – Părinte, am fost câteva săptămâni în spital și cu coroana asta de boală nimeni nu m-a putut vizita. Am crezut că mor neîmpărtășită. De murit nu îmi era teamă, dar să mor neîmpărtășită și nespovedită... Uite că nu m-a lăsat Dumnezeu.
Ne așezăm ca doi prieteni vechi și ne ascultăm unul pe altul. Eu îi ascult toate ofurile, ea îmi ascultă inima bucuroasă de revedere. – Știți ce am învățat în aceste săptămâni la spital? mă întreabă doamna Maia. Să nu mă mai plâng de nimic. Să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Uite, abia mai văd. Doar cu o jumătate din ochiul drept mai văd, cu... Citeste articolul
O întrebare chinuitoare
Pășesc într‑un salon de spital în care șade un bătrân de peste 90 de ani. Îl vizitez la invitația unei rude, singura pe care o mai are, pierdută și ea printre străini.
– Bine ați venit, domnule. Cine sunteți? mă întreabă bătrânul respectuos. Mă prezint zâmbind, încântat de chipul luminos și de ochii lui simpatici, care, cu siguranță, au văzut multe în atâția ani de viață. – Mă bucur că ați venit. Luați loc. Am așa de multe lucruri să vă povestesc. Nu am avut o viață ușoară. Și începe... Citeste articolul
Eu nu o mai ascult pe mama
– Dar ce ai de te‑ai pocăit? Ce te‑a apucat să ții post și să faci atâtea rugăciuni? – Mamă, speram ca tu să mă înveți aceste lucruri, i‑a răspuns cu îndrăzneală Andreea. – Nerușinato, așa nepoliticoasă te‑am crescut? a strigat Manda la fiica ei. – Îmi pare rău. Te rog să mă ierți, a mai zis Andreea şi s‑a retras în camera ei.
Manda nu înțelegea entuziasmul Andreei pentru credinţă, entuziasm care a cuprins‑o fără de veste. Andreea L‑a aflat nu de multă vreme pe Dumnezeu și a descoperit taina propriei vieți. Bucuria pe care a trăit‑o la Sfânta Liturghie i‑a schimbat radical viziunea asupra vieții. În sfârșit, simțea că tot ce face are sens. – Viața are altă calitate când... Citeste articolul
Lacrimile omului și Dumnezeul care șterge lacrimi
Lacrimile, plânsul, exprimă cele mai intense trăiri umane, atât în tristețe, cât și bucurie. Așadar, trăindu‑ne viața la o intensitate maximă ne întâlnim cu lacrimile și cu plânsul. De asemenea, trăirile mistice, legate de viața spirituală, experiența puterii și a prezenței lui Dumnezeu sunt şi ele însoțite de lacrimi. Perioadele grele ale vieții sunt însoțite de lacrimi de durere, de disperare și frică. Atât de multe lacrimi de frică, de panică, dar și pentru cei care nu mai sunt, s‑au vărsat în perioada lungă a pandemiei, care în ultimele luni a luat captivă aproape întreaga umanitate!
Marile praznice creștine, în care sunt celebrate evenimetele mântuitoare din viața Mântuitorului, ne transpun în situații de tristețe, precum Sfintele Pătimiri ale Domnului Hristos, ori în stări de bucurie, precum Sfânta Înviere și perioada Cincizecimii. În Sfânta Scriptură întâlnim, de asemenea, lacrimi de durere, lacrimi ale pocăinței și... Citeste articolul
Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team