2 Octombrie 2013

Ce este Adevărul? (II)

„Esenţa omului nu se află în materia din care a fost făcut, ci în Arhetipul după care a fost modelat şi către care năzuieşte. (...) Ceea ce înseamnă că adevărul ontologic al omului nu se află în el însuşi (...).Hristos este de la bun început scopul pentru care a fost făcut omul, a cărui regulă şi menire finală constă în faptul «de a fi capabil să-l primească pe Dumnezeu» (N. Cabasilas) (...)Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este o făptură concretă din punct de vedere teologic. Pentru a exista cu adevărat, el trebuie clipă de clipă să fie şi să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă-L reneagă pe Dumnezeu, el se reneagă pe sine însuşi. Atunci când trăieşte centrat pe Dumnezeu, el îşi justifică existenţa la infinit, creşte şi se prelungeşte în veşnicie". PANAYOTIS NELLAS, „Viaţa îndumnezeită”, Ed. Cerf, 1989

Adevărul creştin conform că­ruia fiinţa reală a omului nu este trupul de carne, ci fiinţa lui spirituală, făcută după chi­pul şi asemănarea lui Dum­nezeu, este diametral opus aşa-numitelor ade­văruri ştiinţifice, care nu cunosc şi nu vor să admită decât substanţa materială a lucrurilor şi fiinţelor. Astfel se explică faptul că ştiinţa modernă este incapabilă să... Citeste articolul

8 Septembrie 2013

Ce este Adevărul? (I)

„Cel care ar vrea să urmeze numai calea raţiunii ar fi cu adevărat nebun. (...) Omul este atât de minunat alcătuit încât nu are niciun principiu just al adevărului, dar multe excelente principii false. (...) Omul este o făptură supusă erorilor naturale, imposibil de remediat fără harul lui Dumnezeu. Nimic nu-i arată adevărul. Totul îl înşală. Aceste două principii ale adevărului, care sunt raţiunea şi simţurile, nu numai că sunt mincinoase, dar se şi înşală unul pe celălalt. (...) Astfel încât nu prin trufaşele zbânţuieli ale raţiunii, ci numai prin supunerea ei vom putea să ne cunoaştem cu adevărat. (...) Smereşte-te, raţiune neputincioasă! Taci din gură, natură imbecilă! Învăţaţi că omul este infinit mai presus decât omul şi aflaţi de la stăpânul vostru adevărata voastră fiinţă, pe care n-o cunoaşteţi. Ascultaţi-L pe Dumnezeu.” (PASCAL - „Cugetări")

„Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”,grăieşte Iisus adresându-Se lui Pilat. La care acesta răspunde cu o întrebare: „Ce este adevărul?” (In. 18, 37-38). Nu este o adevăra­tă întrebare, ci o întrebare retorică, procedeu stilistic care exprimă sub o formă interogativă o idee care este sau pare a fi evidentă. Întreba­rea lui Pilat, la care... Citeste articolul

20 Iulie 2013

Cine se va înălţa pe sine se va smeri, Şi cine se va smeri pe sine se va înălţa (Matei 23, 12) (II)

„Tu spui: «Viaţa mea e plină de suferinţe». Dar eu îţi voi răspunde - sau, mai curând, Domnul Însuşi îţi spune - «Smereşte-te, şi vei vedea că poverile ţi se vor transforma în odihnă», în asemenea măsură încât vei fi uimit tu însuţi şi vei spune: «Oare de ce eram altădată atât de chinuit şi întristat?». Acum eşti fericit pentru că ai devenit smerit şi harul lui Dumnezeu a venit asupra ta. (...) Sufletul omului smerit este precum marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă suprafaţa apei, apoi se cufundă în adâncuri. La fel se duc la fund suferinţele în inima omului smerit, căci puterea Domnului este cu el. (...)Domnul nu se dezvăluie sufletului trufaş. Omul mândru, chiar dacă ar studia toate cărţile, nu-l va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Duhului Sfânt, iar Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin Duhul Sfânt." SFÂNTUL SILUAN, „Scrieri - Despre smerenie"

Păcatul lui Adam şi al femeii lui este, înainte de toate, păcatul mândriei, căci ei au pus propria lor voinţă deasupra voinţei lui Dumnezeu şi s-au lăsat ademeniţi de făgă- duiala mincinoasă a şarpelui: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5): „Mândria este principiul păcatului, care cuprinde toate for­mele pe care le poate lua răul: îngâmfarea, sla­va... Citeste articolul

6 Iunie 2013

Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta (Matei 23,12)

„Avva Antonie a spus: Am văzut toate capcanele întinse de Vrăjmaş pe întreg pământul, şi tânguindu-mă spuneam: «Cine oare ar putea să nu cadă în ele?». Atunci am auzit o voce spunând: «Smerenia»." „Avva Pimen a spus: Omul are nevoie de smerenie şi de frica de Dumnezeu ca de răsuflarea care îi iese din nări." „Un om posedat de demon, care făcea spume la gură, lovi un monah sihastru peste obraz. Bătrânul îi întinse şi celălalt obraz. Dar demonul, nesuportând arsura smereniei, dispăru imediat." „Un bătrân monah a spus: Prefer o înfrângere cu smerenie, decât o biruinţă cu mândrie." Căile lui Dumnezeu în pustiu – Culegere tematică de apoftegme, Ed. Solesmes, Paris, 1992

Morala laică a adoptat un anume număr de valori creştine care, lipsite de dimensiunea lor dum­nezeiască, şi-au pierdut vlaga şi seva vie, pre­cum crengile uscate desprinse de copac. Dar printre aceste virtuţi „reciclate” conform nor­melor moralei profane, smerenia nu-şi află lo­cul. Dimpotrivă, toate principiile etice ale mo­ralei laice se bazează pe credinţa că nu există... Citeste articolul

Eu sunt învierea și viața (Ioan 11, 25) (I)
6 Aprilie 2013

Eu sunt învierea și viața (Ioan 11, 25) (I)

„Moartea nu este numai un eveniment îndepărtat care va pune capăt existenţei noastre pământeşti; ea este o realitate mereu prezentă, care îşi urmează cursul fără încetare în jurul nostru şi în noi înşine. (...) Toate întruchipările vieţii sunt o formă de moarte, noi toţi murim tot timpul. Dar în această experienţă zilnică a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere. Fiecare moarte este şi o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt opuse una alteia; ele nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Întreaga noastră existenţă omenească este un amestec de moarte şi de înviere. (...) Călătoria noastră pe acest pământ este un Paşte neîncetat, o trecere permanentă de la moarte la o nouă viaţă.”  Episcop Kallistos Ware – „Împărăţia lăuntrică”

În ochii omului fără Dumnezeu, „moartea este cea mai temeinică invenţie a vieţii”: „Am voit să iubesc cerul şi pământul, făuririle şi înflăcărările lor – şi nu am putut afla nimic care să nu‑mi amintească moartea” (E. Cioran – „Manual de descompunere”). Pretutindeni prezentă şi în fiecare clipă, moartea apare celui fără... Citeste articolul

Adevărata libertate (II)
7 Martie 2013

Adevărata libertate (II)

„Noi toţi pătimim pe pământ şi căutăm libertatea; dar puţini sunt cei care ştiu ce este libertatea şi unde o putem afla. Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea nu poate fi decât alături de Dumnezeu şi că Dumnezeu o dă celor cu inima smerită, care s-au pocăit de păcate şi şi-au retezat voia proprie în faţa Lui. Celui pocăit, Domnul îi dă pacea Sa şi libertatea de a-L iubi. (...) Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului şi celui ce se pocăieşte îi dăruieşte harul Sfântului Duh. Acesta ne aduce pacea sufletului şi libertatea de a fi întru Dumnezeu cu duhul şi cu inima. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu un cuget neprihănit; atunci el este liber de a-L contempla pe Dumnezeu şi de a se sălăşlui în pacea şi bucuria Lui. Aceasta este adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate exista libertate, dat fiind că vrăjmaşii noştri ne tulbură sufletul cu gânduri necurate.” Sfântul Siluan – Despre voinţa lui Dumnezeu şi despre libertate

Libertatea a fost dată omului prin voinţa lui Dumnezeu, aşa încât, atunci când încalcă voinţa Tatălui ceresc, omul îşi pierde în acelaşi timp libertatea, devenind robul pământului, al trupului său pieritor şi al morţii: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (...) În sudoarea... Citeste articolul

Adevărata libertate (I)
20 Ianuarie 2013

Adevărata libertate (I)

„În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liberă şi independentă, fiindcă o fiinţă fără conştiinţă, fără libertate şi independenţă este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. (…) Libertatea omului cea supusă legii lui Dumnezeu nu are limită, fiindcă aceasta este, ca tot ceea ce e dumnezeiesc, nesfârşită, iar nesfârşitul nu numai că nu poate primi limită, ci lărgeşte şi extinde şi ceea ce se însoţeşte cu el. Libertatea omului atunci mai cu seamă se limitează, ori de câte ori se abate de la legea dumnezeiască şi se opune voii dumnezeieşti, fiindcă atunci când se îndepărtează de legea dumnezeiască, de voia dumnezeiască cea nesfârşită, se află curând în cercul strâmt şi mărginit al unei voinţe mărginite, o voinţă a trupului, a unei firi căzute sub simţuri şi sub voirile ei. (…) Potrivit cu aceasta, libertatea morală este a face şi a căuta totdeauna binele, fiindcă acesta este lucrul cel mai râvnit şi mai căutat de către omul lăuntric, voinţa lui adevărată, care este expresia legii morale celei înscrise în inimile noastre.” Sf. Nectarie din Eghina – „Despre îngrijirea sufletului”

Libertatea se află în fruntea celor trei valori supreme proclamate de Revoluţia Franceză – Libertate, Egalitate, Fraternitate –, care rezumă precum o sfântă treime laică idealul umanist şi democratic al epocii moderne. Dar această frumoasă lozincă a omului fără Dumnezeu nu şi‑a ţinut făgăduinţa: în numele libertăţii au fost umplute închisori şi tăiate capete,... Citeste articolul

Copilul Dumnezeu
14 Decembrie 2012

Copilul Dumnezeu

„Aceste două noţiuni, copil şi Dumnezeu, conţin revelaţia cea mai uimitoare a Naşterii Domnului. În adâncul fiinţei noastre, această taină se adresează cu precădere copilului care continuă să trăiască în mod tainic în fiecare adult, copilului care continuă să audă ceea ce adultul nu mai poate auzi, şi să răspundă cu o bucurie care nu mai poate fi resimţită în lumea adulţilor, posomorâtă, stearpă şi cinică. (…) Prin urmare, numai după ce am restabilit contactul cu acest copil lăuntric, numai atunci vom putea primi şi împărtăşi şi noi bucuria negrăită a pogorârii lui Dumnezeu în lume sub înfăţişarea unui copil. Copilul nu are nici putere, nici forţă, dar tocmai prin neputinţa lui, el este rege; slăbiciunea lui îi conferă o putere uimitoare. Copilul din acea îndepărtată peşteră din Betleem nu voieşte să ne fie teamă de el. El pătrunde în inimile noastre fără să ne înspăimânte, fără a voi să‑şi arate puterea şi forţa, ci numai prin iubire. (…) În lume domnesc forţa şi puterea, teama şi robia. Hristos, Copilul‑Dumnezeu, ne eliberează de acestea.” (Părintele Alexander Schmemann, Naşterea Domnului)

Asocierea acestor două cuvinte, copil şi Dumnezeu, pare absurdă în ochii raţiunii omeneşti. Cum poţi fi în acelaşi timp mic şi infinit, slab şi atotputernic, neştiutor şi atotştiutor, vremelnic şi veşnic, pieritor şi nemuritor? Nu, aşa ceva nu e cu putinţă, răspunde mintea omenească, şi împreună cu ea agnosticii şi ateii, pe care îi reprezintă Freud atunci când... Citeste articolul

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (II)
10 Noiembrie 2012

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (II)

„Întristarea e o gură de leu care‑l înghite pe cel întristat. Vierme al inimii e întristarea şi el îşi mănâncă mama (sufletul) care îi dă naştere. (...) Cel dus în robie de barbari e legat în fiare,  iar cel dus în robie de patimi e legat de întristare. N‑are putere întristarea dacă nu sunt de faţă celelalte patimi, precum nici lanţul dacă nu sunt de faţă cei legaţi. Cel legat cu întristarea e biruit de patimi Şi poartă cu sine acest lanţ ca dovadă a înfrângerii lui.  Căci întristarea se alcătuieşte din eşecul poftei trupeşti iar pofta e legată de orice patimă. (...) Cine‑şi stăpâneşte patimile şi‑a stăpânit întristarea Dar cine e biruit de plăcere nu va putea fugi de lanţurile ei.”  (Evagrie Ponticul  – „În luptă cu gândurile”)  

Fiecare din noi a resimţit şi resimte în unele momente acel sentiment nedesluşit de tristeţe fără o cauză anume, pe care‑l evocă Verlaine într‑un catren devenit celebru:  „C’est bien la pire peine De ne savoir pourquoi Sans amour et sans haine Mon cœur a tant de peine!”1 Aşa cum durerile fizice ne semnalează o boală a trupului, această durere de... Citeste articolul

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)
5 Octombrie 2012

Întristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

„Adam se topea de jale pe pământ şi vărsa lacrimi amare Pământul nu‑i era prielnic Şi el suspina după Dumnezeu strigând: «Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu ochii în lacrimi Cum aş putea să nu‑L caut? Când eram alături de El, sufletul meu era bucuros şi senin, Iar Vrăjmaşul nu putea ajunge la mine. Dar acum, duhul rău a pus stăpânire pe mine, Îmi umple sufletul de nelinişte şi suferinţă De aceea sufletul meu se sfârşeşte de dorinţă după Domnul; Duhul meu se avântă către Dumnezeu, şi nimic pe pământ nu mă poate bucura Nimic nu‑mi poate alina sufletul. (…) Durerea mea este atât de mare încât strig cu lacrimi şi gemete:  Fie‑ţi milă de mine, Dumnezeule, fie‑ţi milă de creatura ta căzută».”  (Sfântul Siluan – „Plânsul lui Adam”)  

Natura omenească după căderea în păcat este în mod ontologic legată de tristeţe. Căci rupându‑se de Dumnezeu şi pierzând grădina raiului, sufletul omenesc se va simţi în permanenţă nefericit şi flămând, căutând o hrană pe care nu o poate afla în această lume, unde „toate momentele noastre fericite au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle).... Citeste articolul

Ce este Ispita?
5 Septembrie 2012

Ce este Ispita?

„Pentru a rezista cu eficacitate ademenirilor celui rău, trebuie mai întâi să cunoaştem modul în care acţionează ispita. Sfinţii Părinţi au pus în evidenţă cinci etape principale ale căderii în ispită: sugestia, dialogul, consimţământul, patima şi captivitatea. Sugestia este simpla apariţie în conştiinţa noastră a unei atracţii către o acţiune rea. (…) În momentul dialogului cugetăm asupra ispitei şi discutăm oarecum cu ea. (…) Consimţământul este o poziţie personală (…) prin care aderăm la tendinţa dereglată şi ne identificăm întrucâtva cu ea în adâncul fiinţei. Dacă acest consimţământ se repetă, el va produce mai întâi patima, prin care tendinţa rea devine o a doua natură, şi apoi captivitatea, o adevărată obsesie care nu mai lasă niciun loc libertăţii.”  Părintele Placide Deseille, „Lupta împotriva ispitei în monahismul din trecut”

Ispita, sub toate formele ei, este tendinţa spiritului omenesc de a substitui propria sa voinţă Voinţei lui Dumnezeu. Căderea în ispită a lui Adam a rupt alianţa iniţială între cugetul omenesc şi Duhul lui Dumnezeu, astfel încât încălcarea Voinţei lui Dumnezeu a devenit o tendinţă generală a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stăpânire pe om şi îl duce... Citeste articolul

Limbajul lui Dumnezeu (II)
15 Iulie 2012

Limbajul lui Dumnezeu (II)

„Dat fiind că Dumnezeu este tot timpul prezent, de ce să ne neliniştim? Noi trăim şi ne mişcăm în El (FA 17, 28), suntem purtaţi în braţele Sale, respirăm în Dumnezeu, suntem înconjuraţi de Dumnezeu; ne atingem de Dumnezeu şi Îl mâncăm pe Dumnezeu prin sfânta împărtăşanie. Oriunde ne‑am întoarce, oriunde am privi, pretutindeni se află Dumnezeu; în Ceruri, pe pământ, în prăpăstii, în copaci, în pietre, în cugetul tău, în inima ta.”  Iosif Isihastul  Scrisori duhovniceşti

Dumnezeu este prezent în fiecare clipă pretutindeni în jur şi înlăuntrul nostru, dar cea mai mare parte a timpului suntem insensibili la prezenţa Lui şi ni se pare că El tace, că ne‑a părăsit sau că „a murit”, după expresia lui Nietzsche, căci atunci când mintea şi inima noastră rămân lipite de această lume, noi nu putem cunoaşte decât lucrurile acestei... Citeste articolul

Limbajul lui Dumnezeu  (I)
10 Iunie 2012

Limbajul lui Dumnezeu (I)

„Ştiinţa ne impune propria ei viziune a lucrurilor vizibile, verificabile, şi ne obligă să o acceptăm. Nu putem nega existenţa unui vierme sau a unui virus, dar putem nega existenţa lui Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, «credinţa este viziunea lucrurilor care nu se văd» (Evrei 11, 1). Credinţa se situează pe un plan superior necesităţilor naturale. «Fericiţi cei ce n‑au văzut şi au crezut», cu alte cuvinte, cei care au crezut fără a fi obligaţi, forţaţi, constrânşi. Credinţa apare astfel ca un mod de a depăşi raţiunea, dictat de raţiunea însăşi atunci când îşi atinge limitele. Credinţa ne spune: «Renunţă la mărunta ta raţiune pentru a primi Logosul dumnezeiesc». (…) Experienţa credinţei este asemănătoare cu revelaţia. Ea suprimă orice demonstraţie, orice mijlocire, orice noţiune abstractă privitoare la Dumnezeu, şi ne pune în contact direct cu prezenţa acelui Cineva pe care îl cunoaştem în modul cel mai intim. (…)  Inima, în sensul biblic al cuvântului, este punctul central către care converg dorinţele lui Dumnezeu, centru vital care răstoarnă toată înţelepciunea omenească.”  P. Evdokimov Vârstele vieţii duhovniceşti

Limbajul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent, la toate nivelurile Creaţiei şi în orice clipă, izvor dătător de viaţă, nesecat şi veşnic, prin care s‑a făcut tot ce există: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El”... Citeste articolul

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)
5 Mai 2012

Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne‑am botezat, întru moartea Lui ne‑am botezat? Deci ne‑am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra lui (...) Aşa şi voi, socotiţi‑vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” Romani 6, 3‑11

Dubla semnificaţie a crucii, ca instrument de tortură şi moarte şi ca o cale de salvare care duce la învierea din morţi şi la viaţa veşnică, corespunde dublei naturi a fiinţei omeneşti: pe de o parte omul căzut în păcat şi rob al celui rău, şi pe de altă parte omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care năzuieşte să se întoarcă la Tatăl lui ceresc. Suferinţa şi... Citeste articolul

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)
13 Aprilie 2012

Să fie răstignit (Matei 27, 3) (I)

„Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre, prin Cruce ne‑a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului. Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.”   SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL Trei cuvinte despre purtarea crucii

Aşa cum nicio făptură omenească nu poate vieţui fără să respire şi fără să se hrănească, tot aşa niciun om nu poate trăi pe acest pământ fără să pătimească. Suferinţa este o lege pământească tot atât de universală şi de implacabilă ca şi moartea, aşa încât existenţa omului în lume se află dintru bun început, şi fără nicio excepţie, sortită... Citeste articolul

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni