Greaua cruce a episcopatului

Înfruntările Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi inamici şi ai lui şi ai celor numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi încep aceştia să-i facă episcopului fel de fel de şicane; stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip pe cei numiţi de el şi nu se lasă până ce sau îi scot din cler sau îi bagă şi pe ai lor. Episcopul acesta se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie piraţi, care mereu şi în fiece clipă îl atacă şi pe el, şi pe corăbieri, şi pe călătorii de pe vas. Dacă însă episcopul primeşte în cler pe cei care nu merită, ca să facă pe placul protectorilor în dauna mântuirii sale, atunci în locul lor şi-L face duşman pe Dumnezeu. Poate fi, oare, o grozăvie mai mare ca aceasta? Dar nici aşa episcopul nu va putea mulţumi pe toţi protectorii; şi situaţia lui va fi şi mai grea decât înainte, că toţi cei nemulţumiţi se vor uni unul cu altul împotriva episcopului şi prin asta vor ajunge mai puternici. Precum atunci când pe mare vânturile sălbatice, izbindu-se unele de altele din direcţii potrivnice, înfurie şi umflă dintr-odată marea, liniştită până atunci, şi pierd pe călători, tot aşa se tulbură şi liniştea Bisericii şi pier o mulţime de credincioşi, când intră în cler oameni stricaţi. 

Poarta-cuvânt a adevărului

Ceata dumnezeiască a apostolilor a fost prima dintre toți cei care L-au văzut pe Dumnezeu. Astfel, ei sunt și primii, și cei de pe urmă”.

Perihoreza iubitoare

Biserica „una, sfântă, sobornicească și apostolească” își manifestă deplinătatea în comunitatea euharistică, avându-l în frunte pe episcop, care deleagă preoților săi misiunea de a-l reprezenta în diversele parohii. Chip al lui Hristos, episcopul integrează oamenii dintr-o regiune într-un Trup euharistic. Biserica este în episcop, însă la rândul său și episcopul este, în Biserică, un slujitor al comuniunii sale. Preoțimea desemnează totalitatea preoților adunați în jurul episcopului lor.

Episcopatul și unitatea Bisericii

Dacă privim și cântărim bine lucrurile, nu e nevoie să dezbatem și să argumentăm îndelung. Demonstrația care întrunește unanimitatea decurge firesc dintr-un adevăr care se exprimă în puține cuvinte: Domnul i se adresează astfel lui Petru: „Și eu zic ție, că tu ești Petru, și pe această piatră voiu zidi Biserica mea, și porțile iadului nu o vor birui pre dânsa. Și-ți voiu da cheile împărăției cerurilor, și ori ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și ori ce vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri.”.

Din laptele său ne hrănim

Libertatea episcopului

Omilie la ziua luminilor

Sfântul Grigorie de Nyssa Hristos, însă, care a îndreptat răutatea săvârșită de acela, ia asupră-Şi omul întreg și-l mântuiește, făcându-ni-Se nouă tuturor chip şi pecete, ca să sfințească începutul fiecărei fapte și să lase moștenire robilor Săi râvna lipsită de îndoială. 

Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

„– Dar pentru ce Se naște din Fecioară? Pentru ce păzește nevătămată fecioria? 

Arborele genealogic al lui Hristos

S‑a născut, așadar, Hristos! Dar din cine S‑a născut? Trebuie să aruncăm o privire în adâncurile veacurilor și ale mileniilor, ca să aflăm de când a început Hristos să vină pe pământ și când, în cele din urmă, a venit. 

Semnul

Dumnezeul nostru, bun și iubitor de oameni, nu este un Dumnezeu care pedepsește. Nu El a „creat” acest virus rău; nu El îl răspândește pe toate continentele ca să-l pedepsească pe om.  

Cuvânt de mângâiere la vreme de pandemie

Mulți oameni sunt confuzi și se panichează din pricina amenințării epidemiei de coronavirus care a cuprins lumea. Eu însă cred că n-ar trebui să fim așa, pentru că orice face Dumnezeu cu noi din dragoste o face. Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu al milei și al iubirii de oameni, care iubește lumea. Dumnezeu ne-a creat din bunătate, ca să ne împărtășească viața Sa, ba chiar și slava Sa. Când am căzut în păcat, tot din bunătate a îngăduit morții să pătrundă în viața noastră, ca să nu ajungem nemuritori în răutate şi să căutăm o cale de mântuire. Deși am căzut, nicicând Dumnezeu n-a încetat să Se îngrijească de noi, nu doar cu bunurile materiale necesare pentru dăinuirea neamului nostru omenesc, ci şi prin prorocii și prin drepții trimişi să-I aştearnă calea, ca să poată veni să ne dezlege de tragedia de a fi om și să poată aduce mântuirea cea veșnică, prin Cruce și prin Învierea negrăitei Sale iubiri. Hristos a venit, a luat asupra Sa blestemul păcatului și ne-a arătat până la sfârșit dragostea Lui, căci „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit”. Din bunătate le-a făcut Dumnezeu pe toate când ne-a creat, când a asigurat cele necesare pentru dăinuirea lumii, când Și-a pregătit calea pentru a veni pe pământ, când Însuși a venit, în persoană, și ne-a lucrat mântuirea în chip așa de minunat. Iar bunătatea Sa este nemărginită, căci ne mântuiește și este îndelung răbdător cu noi, așteptând să venim la cunoașterea adevărului și să aducem pocăință adevărată, ca să putem fi cu El pe vecie. În fiecare etapă a relației Sale cu omul, Dumnezeul nostru ne arată doar bunătate și milă, care „mai bună este decât viața”. Bunătatea este Firea Sa și pe toate le face spre folosul și mântuirea omului.

Monahi și cuvinte despre monahi. Sfântul Antonie cel Mare

„Cu adevărat a aflat calea, căci a zis: nu ştiu” Sfântul Antonie cel Mare (pomenit pe 17 ianuarie) s-a născut în Egiptul secolului al III‑lea și a ales viața sihăstrească la doar 18 ani. A început să trăiască mai întâi sub povăţuirea unui bătrân, apoi de unul singur, într‑un mormânt părăsit, vreme de aproape 15 ani. S‑a retras după aceea în pustie, la Pispir, într‑un fort nelocuit, iar mai apoi în muntele Qolzum, la 50 de kilometri de Marea Roşie, munte cunoscut până astăzi drept muntele Sfântului Antonie. A murit în anul 356, la 105 ani, poruncind ucenilor să‑i îngroape trupul într‑un loc neştiut şi lăsând în urma sa o moştenire spirituală unică în istoria monahismului de pretutindeni. Viaţa lui a fost scrisă, la puţin timp după mutarea sa la cer, de Sfântul Atanasie cel Mare. 

Monahi și cuvinte despre monahi. Sfântul Sava cel Sfințit

„Eu sunt egumen al egumenilor, pentru că fiecare dintre cei aflați sub mine este egumen al chiliei sale.” Sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) s-a născut în jurul anului 438 în părțile Capadociei și a devenit monah la vârsta de 18 ani, în Palestina, sub povățuirea Sfinților Eftimie cel Mare și Teoctist. A trăit mai întâi într-o cumunitate cu viață de obște, apoi singur, într-o chilie situată la mică distanță de mănăstire, pentru ca mai apoi sa viețuiască în loc pustiu, fie cu avva Eftimie, fie în deplină izolare față de lume. După moartea părintelui său duhovnicesc a întemeiat mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind Lavra care îi poartă numele până astăzi. A devenit povățuitorul spiritual al tuturor monahilor palestinieni care trăiau în singurătate, în timp ce prietenul său, Sfântul Teodosie cel Mare, a fost numit superiorul tuturor mănăstirilor cu viață de obște din Palestina. Sfântul Sava a adormit în Domnul în anul 532. Viața sa a fost scrisă de unul dintre ucenicii săi, Chiril de Schitopolis. 

Ziua dintâi a vieţii celei noi

Auziţi ce vorbă înţeleaptă: „În ziua bunătăţilor este uitarea răutăţilor” (Si 11, 27). Uitată e azi cea dintâi judecată care ni s‑a făcut, ba mai mult, ştearsă e, nu uitată! Ziua de azi a înlăturat pe de‑a‑ntregul pomenirea osândirii noastre. Odinioară naşterea ni se petrecea în durere, azi naşterea noastră e fără întristare. Odinioară nu eram decât trup, căci ne năşteam din carne, astăzi ceea ce naşte e duh născut din Duhul Sfânt. Ieri ne năşteam sărmani copii ai omului, astăzi ne naştem copii ai Domnului. Ieri eram azvârliţi din ceruri pe pământ, azi Cela ce împărăţeşte peste ceruri face din noi sălăşluitori în cer. Ieri moartea domnea prin păcat, astăzi prin harul Vieţii dreptatea stăpâneşte iarăşi peste toate.

Omilie la Sfintele şi Mântuitoarele Paşti

Adevărata sâmbătă a odihnei, pe care Dumnezeu a binecuvântat‑o şi în care S‑a odihnit de toate lucrurile Sale, lăsându‑Se pentru mântuirea lumii în neclintirea morţii, se apropie de sfârşit. Ziua aceasta şi‑a arătat ochilor noştri, urechilor noastre, inimii noastre tot harul, căci în felul acesta am sărbătorit‑o: am văzut, am auzit, am primit bucuria în inimi. Ochii noştri au văzut lumina cea limpede pe care făcliile litaniei ne‑au dăruit‑o în noapte ca pe un văzduh de foc. Noaptea întreagă răsunetul psalmilor, al imnelor şi al cântărilor duhovniceşti ne‑a înţesat auzul, curgând spre sufletele noastre ca un râu de bucurie şi umplându‑ne de nădejdea cea bună. Înveselite de cuvânt şi de priveliştile lui, inimile din noi au primit semnul fericirii de nespus care ne poartă, văzându‑o, către ce nu poate fi văzut cu ochii. Astfel se arată în lumina binefacerilor zilei acesteia de odihnă cele ce „ochiul n‑a văzut şi urechea n‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit” (1 Co. 2, 9), prin ele însele chezăşuind nădejdea negrăită întru cele ce ne sunt vestite.