Greaua cruce a episcopatului

Înfruntările Dacă rânduieÅŸte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaÅŸi ÅŸi inamici ÅŸi ai lui ÅŸi ai celor numiÅ£i de el, pe toÅ£i cei care au propus pe alÅ£ii. Åži încep aceÅŸtia să-i facă episcopului fel de fel de ÅŸicane; stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel ÅŸi chip pe cei numiÅ£i de el ÅŸi nu se lasă până ce sau îi scot din cler sau îi bagă ÅŸi pe ai lor. Episcopul acesta se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie piraÅ£i, care mereu ÅŸi în fiece clipă îl atacă ÅŸi pe el, ÅŸi pe corăbieri, ÅŸi pe călătorii de pe vas. Dacă însă episcopul primeÅŸte în cler pe cei care nu merită, ca să facă pe placul protectorilor în dauna mântuirii sale, atunci în locul lor ÅŸi-L face duÅŸman pe Dumnezeu. Poate fi, oare, o grozăvie mai mare ca aceasta? Dar nici aÅŸa episcopul nu va putea mulÅ£umi pe toÅ£i protectorii; ÅŸi situaÅ£ia lui va fi ÅŸi mai grea decât înainte, că toÅ£i cei nemulÅ£umiÅ£i se vor uni unul cu altul împotriva episcopului ÅŸi prin asta vor ajunge mai puternici. Precum atunci când pe mare vânturile sălbatice, izbindu-se unele de altele din direcÅ£ii potrivnice, înfurie ÅŸi umflă dintr-odată marea, liniÅŸtită până atunci, ÅŸi pierd pe călători, tot aÅŸa se tulbură ÅŸi liniÅŸtea Bisericii ÅŸi pier o mulÅ£ime de credincioÅŸi, când intră în cler oameni stricaÅ£i. 

Poarta-cuvânt a adevărului

Ceata dumnezeiască a apostolilor a fost prima dintre toÈ›i cei care L-au văzut pe Dumnezeu. Astfel, ei sunt È™i primii, È™i cei de pe urmă”.

Perihoreza iubitoare

Biserica „una, sfântă, sobornicească È™i apostolească” îÈ™i manifestă deplinătatea în comunitatea euharistică, avându-l în frunte pe episcop, care deleagă preoÈ›ilor săi misiunea de a-l reprezenta în diversele parohii. Chip al lui Hristos, episcopul integrează oamenii dintr-o regiune într-un Trup euharistic. Biserica este în episcop, însă la rândul său È™i episcopul este, în Biserică, un slujitor al comuniunii sale. PreoÈ›imea desemnează totalitatea preoÈ›ilor adunaÈ›i în jurul episcopului lor.

Episcopatul și unitatea Bisericii

Dacă privim È™i cântărim bine lucrurile, nu e nevoie să dezbatem È™i să argumentăm îndelung. DemonstraÈ›ia care întruneÈ™te unanimitatea decurge firesc dintr-un adevăr care se exprimă în puÈ›ine cuvinte: Domnul i se adresează astfel lui Petru: „Și eu zic È›ie, că tu eÈ™ti Petru, È™i pe această piatră voiu zidi Biserica mea, È™i porÈ›ile iadului nu o vor birui pre dânsa. Și-È›i voiu da cheile împărăției cerurilor, È™i ori ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, È™i ori ce vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri.”.

Din laptele său ne hrănim

Libertatea episcopului

Omilie la ziua luminilor

Sfântul Grigorie de Nyssa Hristos, însă, care a îndreptat răutatea săvârÈ™ită de acela, ia asupră-Åži omul întreg È™i-l mântuieÈ™te, făcându-ni-Se nouă tuturor chip ÅŸi pecete, ca să sfinÈ›ească începutul fiecărei fapte È™i să lase moÈ™tenire robilor Săi râvna lipsită de îndoială. 

Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

„– Dar pentru ce Se naÈ™te din Fecioară? Pentru ce păzeÈ™te nevătămată fecioria? 

Arborele genealogic al lui Hristos

S‑a născut, aÈ™adar, Hristos! Dar din cine S‑a născut? Trebuie să aruncăm o privire în adâncurile veacurilor È™i ale mileniilor, ca să aflăm de când a început Hristos să vină pe pământ È™i când, în cele din urmă, a venit. 

Semnul

Dumnezeul nostru, bun È™i iubitor de oameni, nu este un Dumnezeu care pedepseÈ™te. Nu El a „creat” acest virus rău; nu El îl răspândeÈ™te pe toate continentele ca să-l pedepsească pe om.  

Cuvânt de mângâiere la vreme de pandemie

MulÈ›i oameni sunt confuzi È™i se panichează din pricina amenințării epidemiei de coronavirus care a cuprins lumea. Eu însă cred că n-ar trebui să fim aÈ™a, pentru că orice face Dumnezeu cu noi din dragoste o face. Dumnezeul creÈ™tinilor este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu al milei È™i al iubirii de oameni, care iubeÈ™te lumea. Dumnezeu ne-a creat din bunătate, ca să ne împărtășească viaÈ›a Sa, ba chiar È™i slava Sa. Când am căzut în păcat, tot din bunătate a îngăduit morÈ›ii să pătrundă în viaÈ›a noastră, ca să nu ajungem nemuritori în răutate ÅŸi să căutăm o cale de mântuire. DeÈ™i am căzut, nicicând Dumnezeu n-a încetat să Se îngrijească de noi, nu doar cu bunurile materiale necesare pentru dăinuirea neamului nostru omenesc, ci ÅŸi prin prorocii È™i prin drepÈ›ii trimiÅŸi să-I aÅŸtearnă calea, ca să poată veni să ne dezlege de tragedia de a fi om È™i să poată aduce mântuirea cea veÈ™nică, prin Cruce È™i prin Învierea negrăitei Sale iubiri. Hristos a venit, a luat asupra Sa blestemul păcatului È™i ne-a arătat până la sfârÈ™it dragostea Lui, căci „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârÈ™it i-a iubit”. Din bunătate le-a făcut Dumnezeu pe toate când ne-a creat, când a asigurat cele necesare pentru dăinuirea lumii, când Și-a pregătit calea pentru a veni pe pământ, când ÎnsuÈ™i a venit, în persoană, È™i ne-a lucrat mântuirea în chip aÈ™a de minunat. Iar bunătatea Sa este nemărginită, căci ne mântuieÈ™te È™i este îndelung răbdător cu noi, aÈ™teptând să venim la cunoaÈ™terea adevărului È™i să aducem pocăință adevărată, ca să putem fi cu El pe vecie. În fiecare etapă a relaÈ›iei Sale cu omul, Dumnezeul nostru ne arată doar bunătate È™i milă, care „mai bună este decât viaÈ›a”. Bunătatea este Firea Sa È™i pe toate le face spre folosul È™i mântuirea omului.

Monahi și cuvinte despre monahi. Sfântul Antonie cel Mare

„Cu adevărat a aflat calea, căci a zis: nu ÅŸtiu” Sfântul Antonie cel Mare (pomenit pe 17 ianuarie) s-a născut în Egiptul secolului al III‑lea È™i a ales viaÈ›a sihăstrească la doar 18 ani. A început să trăiască mai întâi sub povăţuirea unui bătrân, apoi de unul singur, într‑un mormânt părăsit, vreme de aproape 15 ani. S‑a retras după aceea în pustie, la Pispir, într‑un fort nelocuit, iar mai apoi în muntele Qolzum, la 50 de kilometri de Marea RoÅŸie, munte cunoscut până astăzi drept muntele Sfântului Antonie. A murit în anul 356, la 105 ani, poruncind ucenilor să‑i îngroape trupul într‑un loc neÅŸtiut ÅŸi lăsând în urma sa o moÅŸtenire spirituală unică în istoria monahismului de pretutindeni. ViaÅ£a lui a fost scrisă, la puÅ£in timp după mutarea sa la cer, de Sfântul Atanasie cel Mare. 

Monahi și cuvinte despre monahi. Sfântul Sava cel Sfințit

„Eu sunt egumen al egumenilor, pentru că fiecare dintre cei aflaÈ›i sub mine este egumen al chiliei sale.” Sfântul Sava cel SfinÈ›it (prăznuit la 5 decembrie) s-a născut în jurul anului 438 în părÈ›ile Capadociei È™i a devenit monah la vârsta de 18 ani, în Palestina, sub povățuirea SfinÈ›ilor Eftimie cel Mare È™i Teoctist. A trăit mai întâi într-o cumunitate cu viață de obÈ™te, apoi singur, într-o chilie situată la mică distanță de mănăstire, pentru ca mai apoi sa vieÈ›uiască în loc pustiu, fie cu avva Eftimie, fie în deplină izolare față de lume. După moartea părintelui său duhovnicesc a întemeiat mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind Lavra care îi poartă numele până astăzi. A devenit povățuitorul spiritual al tuturor monahilor palestinieni care trăiau în singurătate, în timp ce prietenul său, Sfântul Teodosie cel Mare, a fost numit superiorul tuturor mănăstirilor cu viață de obÈ™te din Palestina. Sfântul Sava a adormit în Domnul în anul 532. ViaÈ›a sa a fost scrisă de unul dintre ucenicii săi, Chiril de Schitopolis. 

Ziua dintâi a vieţii celei noi

AuziÅ£i ce vorbă înÅ£eleaptă: „În ziua bunătăţilor este uitarea răutăţilor” (Si 11, 27). Uitată e azi cea dintâi judecată care ni s‑a făcut, ba mai mult, ÅŸtearsă e, nu uitată! Ziua de azi a înlăturat pe de‑a‑ntregul pomenirea osândirii noastre. Odinioară naÅŸterea ni se petrecea în durere, azi naÅŸterea noastră e fără întristare. Odinioară nu eram decât trup, căci ne năşteam din carne, astăzi ceea ce naÅŸte e duh născut din Duhul Sfânt. Ieri ne năşteam sărmani copii ai omului, astăzi ne naÅŸtem copii ai Domnului. Ieri eram azvârliÅ£i din ceruri pe pământ, azi Cela ce împărăţeÅŸte peste ceruri face din noi sălăşluitori în cer. Ieri moartea domnea prin păcat, astăzi prin harul VieÅ£ii dreptatea stăpâneÅŸte iarăşi peste toate.

Omilie la Sfintele şi Mântuitoarele Paşti

Adevărata sâmbătă a odihnei, pe care Dumnezeu a binecuvântat‑o ÅŸi în care S‑a odihnit de toate lucrurile Sale, lăsându‑Se pentru mântuirea lumii în neclintirea morÅ£ii, se apropie de sfârÅŸit. Ziua aceasta ÅŸi‑a arătat ochilor noÅŸtri, urechilor noastre, inimii noastre tot harul, căci în felul acesta am sărbătorit‑o: am văzut, am auzit, am primit bucuria în inimi. Ochii noÅŸtri au văzut lumina cea limpede pe care făcliile litaniei ne‑au dăruit‑o în noapte ca pe un văzduh de foc. Noaptea întreagă răsunetul psalmilor, al imnelor ÅŸi al cântărilor duhovniceÅŸti ne‑a înÅ£esat auzul, curgând spre sufletele noastre ca un râu de bucurie ÅŸi umplându‑ne de nădejdea cea bună. Înveselite de cuvânt ÅŸi de priveliÅŸtile lui, inimile din noi au primit semnul fericirii de nespus care ne poartă, văzându‑o, către ce nu poate fi văzut cu ochii. Astfel se arată în lumina binefacerilor zilei acesteia de odihnă cele ce „ochiul n‑a văzut ÅŸi urechea n‑a auzit ÅŸi la inima omului nu s‑au suit” (1 Co. 2, 9), prin ele însele chezăşuind nădejdea negrăită întru cele ce ne sunt vestite.