Fără Cruce nu este Înviere

Cuvântul la Învierea Domnului (Fragment din Scrisoarea Pastorală la Sfintele Paști 2018) Taina Patimilor, a Suferinței și a Răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos o trăim și o înțelegem doar în taina morții pe Cruce și apoi în cea a ridicării Sale din mormânt, adică a Învierii Sale din morți.

Taina iertării

Postul cel Mare ne cheamă să luptăm cu noi înșine și nu cu ceilalți, să ne biruim pe noi înșine și să încercăm să punem în lucrare iubirea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin jertfa de Sine, căci de la Dumnezeu Însuși am învățat iubirea, și nu pentru că ne-ar fi lăsat ceva în scris sau prin cuvinte, ci chiar prin faptul că a venit El Însuși către noi, că S-a făcut asemenea nouă și că a luat asupra Sa păcatul nostru. Aceasta se săvârșește prin iertare, care este o pregustare a Împărăției Cerurilor. Căci în Împărăția Cerurilor noi ajungem ca niște „iertați ai lui Dumnezeu”. Și ajungîneași cei pe care noiîiiertăm, căci dacă Dumnezeu ne iartă, și noi iertăm  – după cum iertăm datornicilor noștri1.

Iubirea mântuitoare a lui Hristos

Cuvânt Pastoral la Nașterea Domnului Atunci când ne apropiem cu inima de taina Nașterii Domnului ne întâlnim, în afară de cetatea Bethleemului, atât de neprimitoare, și cu singurătatea lui Iisus, Pruncul, în mijlocul omenirii pentru care Se năștea să o mântuiască. Atât de singur și uitat de către toți cei care ar fi trebuit să Îl vadă și să Îl primească! Așa precum și noi facem astăzi, uitându-L singur în ieslea Lui de odinioară. Nu Îl mai vedem, din spatele preocupărilor noastre așa-zis „sărbătorești”, din spatele munților de mâncare și băutură pregătiți oarecum pentru venirea Lui. Aproape că ne recunoaștem cu toții în această imagine a profitorului de pe urma sărăciei Celui ce S-a făcut sărac pentru noi în cele materiale și pămân-tești, pentru a ne îmbogăți în cele cerești și netrecătoare. Cine poate vindeca orbirea noastră cea lăuntrică, orbire care nu ne lasă să vedem adevărul cel ascuns în peștera din Bethleem, din cauza prea multei lumini materiale și prea marii bunăstări? 

Timpul care ne apropie de viață

Pentru creștini, trecerea anilor nu insuflă nici teamă, nici frică, întrucât această trecere ne aduce mai aproape de veșnica tinerețe, apropiindu-ne de Cel care este adevărata noastră nădejde, de ceea ce ar trebui să constituie singura noastră așteptare: întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Jertfă, dăruire și dragoste pentru Hristos și Biserica Sa

Episcopii Siluan al Italiei și Timotei al Spaniei și Portugaliei la 10 ani de slujire în cele două episcopii ale Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale Luna mai a acestui an 2018 este una a aniversărilor în Mitropolia noastră. Cu 10 ani în urmă – pe 8 mai Preasfințitul Părinte Siluan, pe 25 mai Preasfințitul Părinte Timotei – cele două episcopii atunci nou înființate își primeau păstorii. Episcopia Italiei primea primul ei păstor, care era atunci întronizat, după ce mai mulți ani Preasfințitul Siluan s‑a ocupat pastoral în mod direct de parohiile din Italia, care din 2007 au fost organizate în episcopie. Episcopia Spaniei și Portugaliei, înființată tot în 2007, primea de asemenea pe primul ei păstor, hirotonit și întronizat atunci la Madrid. Cei 10 ani de slujire ai episcopilor noștri, membri ai Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, au însemnat ani de dăruire, de jertfă, de lipsuri multe, dar și de multe bucurii și împliniri în slujirea necondiționată a turmei lui Hristos prezentă în cele trei țări ale Europei Meridionale. 

Domnul se zice lumină, viață, înviere și adevăr

Cuvânt la Învierea Domnului Precum în cea dintâi zi a creației când a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” și a fost lumină1, astăzi strălucește cu adevărat Lumina cea pururea fiitoare, fără de sfârșit, dar de data aceasta Dumnezeu‑Omul Însuși este Lumina, pe care o primim simbolic în noaptea Învierii și o dăm la rândul nostru și celor din jur. Cel Care, prin Învierea Sa, ne este temelia credinței noastre, ne dăruiește astăzi o viață nouă în Lumina Învierii Lui, se dăruiește pe Sine Însuși ca Lumină a vieții noastre și ca Viață a vieții noastre. Căci acesta este sensul jertfei Domnului Hristos pe Cruce care duce la Învierea Sa: o nouă viață, plină de Viața care nu se mai termină prin moarte, ci prin Paște, prin trecere la cele desăvârșite și nesfârșite. „Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi”, zice Sf. Apostol Pavel2. Dar ce înseamnă goi decât a nu fi îmbrăcați în Hristos, Cel întru Care am fost botezați. Căci așa ne poate găsi ziua Învierii, pe noi cei botezați, neîmbrăcați în Hristos, goi de Lumină, goi de fapte bune. Ne poate găsi de asemenea goi de noi înșine, pentru că rătăcind fără lumina Învierii, negăsind pe Cel întru Care ne‑am botezat, nu ne regăsim nici pe noi înșine, nu știm pentru ce trăim sau care este sensul vieții noastre. Frica de moarte ne stăpânește! Însă lumina Învierii din mormântul devenit Cer ne arată Viața, un nou început pe care îl pune Dumnezeu pentru noi și lumea întreagă, prin Noul Adam, Cel desăvârșit.

Cuvânt pastoral la Naşterea Domnului

Ne bucurăm astăzi de marele Praz­nic al Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos. Ne-am pregătit 40 de zile pentru aceas­ta, încercând să ne apropiem cât mai mult cu inima de taina Întrupării Fiului lui Dum­nezeu, pentru a-L putea primi fiecare din­tre noi în viaţa şi în inimile noastre.

Despre vindecare

Fericit omul care-și cunoaște slăbiciunea, căci această cunoaștere se face pentru el temelia, rădăcina și începătura a tot binele.1 Astăzi vedem că e multă boală în jurul nostru, dar și în noi. Adesea suntem cu toții bolnavi trupește, dar mai cu seamă duhovnicește.

Despre smerenie

„Smerenia este veșmântul Dumnezeirii”1 Pogorându-Se din ceruri, Dumnezeu S-a făcut om și a luat asupră-Şi firea noastră, iar apoi S-a smerit până la a ne spăla picioarele, când în Joia dinaintea Patimii Sale S-a încins cu un ștergar și a spălat picioarele ucenicilor Săi. Prin acest gest de adâncă smerenie, ne-a iertat, ne-a spălat de toate. Hristos nu putea arăta o mai mare smerenie decât prin acest gest – căci într-adevăr picioarele sunt locul unde se adună toate murdăriile – punctul culminant al mărturisirii smereniei lui Dumnezeu dinaintea oamenilor. Să nu uităm niciodată aceasta.

Pe drumul Crucii împreună cu Hristos, spre Înviere

Cuvânt la Învierea Domnului Venim spre taina noptii celei sfinte a Învierii Domnului după ce am trecut prin marea taină a suferinţei Lui, culmi­nând cu răstignirea pe Cruce şi moartea. Gândindu-ne la Patimile şi Crucea Dom­nului, nu putem uita nici drumul până acolo făcut de El, Cel Unul din sânul Preasfintei Treimi, împlinind întru toate voia Tatălui ceresc. Iisus S-a identificat cu fie­care dintre cei în nevoi şi necazuri, pre­cum şi în bucuriile vieţii, redând vederea la orbi, îndreptând pe cei gârbovi şi paralizaţi, iertând şi înviind sufleteşte pe cei biruiţi de păcate grele, înviind morţii, aducând fiecăruia bucurii dumnezeieşti, după care sufletul omului suferind şi sin­gur tânjea. A adus lumină şi bucurie în ini­mile copiilor care Îl întâlneau, în inimile tinerilor care îşi începeau viaţa de fami­lie, în casele şi vieţile celor păcătoşi, pre­cum şi ale celor ce se considerau mai virtuoşi decât alţii, pe nimeni nu a uitat: pe cei săraci şi neînsemnaţi; pe cei bogaţi şi însemnaţi, dar singuri cu bogăţia lor; pe cei înţelepţi după lume, dar neştiutori de Dumnezeu; pe cei bolnavi şi deznădăjduiţi; pe cei văduvi şi orfani; pe cei flămânzi şi însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu. A lumi­nat sufletele celor care căutau desăvârşirea în Dumnezeu şi ale celor care căutau iubi­rea cea netrecătoare. În schimb S-a lăsat jignit, scuipat, bătut, batjocorit, provocat, luat în râs, ignorat, trădat, minţit, vândut, încoronat cu spini, bătut în cuie si răstignit, împuns cu suliţa, omorât, îngropat. Toate acestea pentru a lua asu­pra Lui toate ale noastre, precum ne spune Sfântul Apos­tol Pavel: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre...” (I Cor 15, 3).

Despre iubire

Cel care iubeşte pe Dumnezeu din toată fiinţa dobândeşte o „simţire de încredinţare desăvârşită a inimii" o inimă în care se transfigurează, în focul harului, mintea, puterea şi dorinţa1. Olivier Clement

Cuvânt la Nașterea Domnului

Darul cel dintâi al Naşterii lui Iisus Hristos este în­tâlnirea omului cu Dumnezeu faţă către faţă. Preasfânta Trei- me-Dumnezeu cerce­tează pe cel făcut după chipul şi asemă­narea Sa! În El, Fiul, Îl vedem şi Îl întâlnim pe Părintele ceresc, precum Hristos Însuşi ne mărturiseşte: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). Tot prin Fiul Cel Unul-Născut ni se descoperă şi Duhul Sfânt, a Tre­ia Persoană a Preasfintei Treimi, Care ne învaţă toate cele despre Hristos, ne face cunoscut şi luminează inima noastră pen­tru a-L primi şi cunoaşte pe Cel născut în grajdul animalelor: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine"(loan 15, 26). Pruncul Dumnezeiesc născut de Preacurata Fe­cioară Maria în sânul pământului – uitat de noi în peştera din Betleem şi ieslea ne­cuvântătoarelor, ca într-un mormânt – ne deschide Cerul, adică Sânul lui Dumnezeu-Tatăl, leagăn de odihnă şi bucurie mântuitoare, prin iertare. Pentru ca Hristos – Pruncul să ne poată arăta calea spre a fi primiţi la sânul Părintelui, a tre­buit ca mai înainte pământul să îl pri­mească în sânul său şi să îl recunoas­că drept Darul dăruit de către Tatăl Cel Veşnic, dăruindu-Se însuşi pe Sine. Prin aceasta cunoaştem în Hris­tos dragostea neîndoielnică pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, trimiţând pe Fiul Său ca Unul dintre noi, pen­tru ca El să ne facă asemenea Sieşi după har. „Atât de mult a iubit Dum­nezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat ca oricine cre­de în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

Despre dăruirea de sine

Ne întrebăm adesea cum să ne definim în raport cu celălalt, unde şi cine ne-ar pu­tea răspunde la această întrebare? Dumnezeu Însuşi, prin Fiul Său devenit Om, ne-a arătat calea. Ne-a descoperit un alt fel de a ne raporta la aproapele nostru: în dăruirea de sine. El ne arată că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică1.

Apostolia la numărul 100

Cuvânt la Învierea Domnului

(fragment din Scrisoarea Pastorală la Învierea Domnului 2015) Am petrecut cele 40 de zile ale Postului până la Intra­rea Domnului în Ierusa­lim, apoi toate zilele Săp­tămânii care se încheie astăzi, ca într-un urcuş de înţelegere si trăire, Patimile cele purtătoare de dragos­te pentru noi toţi, Moartea pe Cruce şi Învierea Lui. Mare şi binecuvântată este această Săptămână în care ne facem părtaşi lui Hristos, Cel ce suferinţele noas­tre, dar şi ura întreagă a omului, arătată prin loviri, scuipări, batjocură prin cu­vintele de ocară, şi la urmă prin moarte, le poartă pe Crucea Sa. Le duce pe toa­te, Blând şi Smerit, fără să ceară drepta­te Părintelui Ceresc, din contră, în locul răzbunării cerând iertare pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă lor că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34). A primit moarte ruşinoasă, a primit a fi socotit cu cei nelegiuiţi, „atunci au fost răstigniţi împre­ună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, iar trecătorii Îl huleau, clătinând capetele... În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El" (Mt 27, 38-39 şi 44), dar dragostea şi mila Lui nu s-au clătinat. S-a făcut purtător al marii milostiviri a Părintelui Ceresc pen­tru noi, fiind El Însuşi Milostivirea vie, întrupată, dăruită de către Preasfânta Tre­ime Însăşi omului îngenunchiat de păcat şi în consecinţă de moarte. S-a făcut pe Sine hrană cerească, „pâine a vieţii, ... care se pogoară din cer, aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare” (In 6, 48 şi 50), care hrăneşte, adapă, vindecă şi învie trupurile şi sufletele noastre cele rănite.