Tâlcul Evangheliei. Vameșul și Fariseul (Luca 18, 9-14). Prima duminică din Triod

Domnul se află la sfârșitul lucrării sale din Galileea și curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârși mântuirea lumii; El istorisește atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei și extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”.

Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istorisește această parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (1). Cât de potrivită este această remarcă a lui Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepți, ceea ce aduce aproape inevitabil comparația cu ceilalți, care mereu e în avantajul nostru. Să ne amintim de preoții și cărturarii dinaintea orbului din naștere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise …. Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, și tu ne înveți pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot disprețul preoților pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului și ale creștinului, diametral opuse unul celuilalt.

Un fariseu aparține „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviștilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege și în Prooroci, și pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Sfântul Pavel era fariseu).

Un vameș este un evreu care colaborează cu autoritățile romane. Acestea încasau de la ei taxele și impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele și impozitele, și își primeau înapoi plata percepând aceste taxe și impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogați și duceau o viață fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreiești. Evreii evlavioși îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau și nu mâncau cu ei, pentru că erau „necurați” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraților romani divinizați).

Dar amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovnicește pentru a întâlni pe Dumnezeu. Însă, odată ajunși la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbații evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit.

Fariseul merge în față pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) și stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulțumesc Å¢ie Doamne…”. Åži acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalți sunt răi: sunt hoți, nedrepți, desfrânați, nu țin Legea. Iată acest îmbogățit care este „în spatele bisericii” și care se tăvălește în desfrâu… Bine că nu sunt ca dânsul! Eu țin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalți, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaște starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; și pe de altă parte, acest om este mulțumit de sine, întors asupra lui însuși, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creația și darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulțumit de Sine, creația nu ar exista. Dumnezeu își retrage slava Sa pentru ca creația să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) și dăruiește totul fără a aștepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său lăuntric nu este o rugăciune.

Vameșul face exact invers. Nu îndrăznește să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăznește nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, și deci se uită în jos, în pământ, și își lovește pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - și spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluiește pre mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăința. Are o nesfârșită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa și este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameșul vorbește cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul rostește un cuvânt înfiorător: Vameșul, și nu Fariseul, este îndreptățit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăința. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioși și evlavioși, modele, pe când vameșii erau urâți. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulți farisei mulțumiți și siguri de ei înșiși, care Îl atacă pe Hristos, și câțiva vameși care se convertesc (cum este Zaheu vameșul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Hristos).

Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” Drumul către înălțimile cerești trece prin coborârea de sine voită: pocăința și smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – și chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălțat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

Pr Noël TANAZACQ (Paris)

(1) Luca 18, 9: acest verset trebuie adăugat la pericopa liturgică bizantină, care nu este redată în întregime, lucru care se întâmplă adesea cu lecturile din tradiția răsăriteană.