În ce mă priveşte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor şi vesel”; nici altfel decât recomanda preoţilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate şi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm şi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări şi nicio ieşire, pentru că Părintele şi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veşnicie”.

Prin urmare, cred că cea mai bună cale de a-l prezenta pe Părintele Teofil este de a pune în valoare propriile sale cuvinte. Dacă însă chipul părintelui Teofil, aşa cum se regăseşte el întipărit în conştiinţa şi memoria celor care l-au cunoscut poate aduce cinstire Părintelui, pot să încerc la rândul meu să împărtăşesc câteva amintiri.

L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câţiva prieteni. La vremea respectivă, deşi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător şi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenţia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înţeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaşteptată şi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie.

M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoţia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinţa şi nădejdea de a revedea acelaşi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaşi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci şi în toate întâlnirile de mai apoi şi în toate împrejurările vieţii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic şi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci şi una întărită de harul lui Dumnezeu.

S-a spus despre Părintele Teofil, încă înainte de a ajunge la vârsta bătrâneţii, că „nu are vedere, dar este luminat”. În urmă cu mai bine de zece ani, în cadrul unei conferinţe organizate de ASCOR la Arad, un student a întrebat pe Părintele Teofil dacă nădăjduieşte să recapete vederea în lumea aceasta. La această întrebare Părintele a răspuns: „Nu. Şi dacă în Împărăţia Cerurilor Dumnezeu îmi va spune « Tu să rămâi aşa cum eşti » eu i-aş răspunde strigând « Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie ! »”

Părintele Teofil s-a definit pe sine însuşi ca un om al bucuriei şi mă gândesc că mai ales aşa va rămâne în conştiinţa celor care l-au cunoscut. De la Părintele Teofil am învăţat şi eu că bucuria este o îndatorire a omului credincios, pe care Dumnezeu de-abia aşteaptă să o întregească şi să o înmulţească. Dumnezeu, spunea Părintele, ne-ar da mai multă bucurie, atâta bucurie câtă putem noi duce, numai să trăim o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. De aceea, celor care doreau să împărtăşească bucuria sa, Părintele le dezvăluia: „întâi e datoria, apoi e bucuria!”

La adăpostul statornicei revărsări de bucurie a Părintelui Teofil, mi s-a părut că trece neobservat că, înainte de a fi un om al bucuriei, Părintele Teofil a fost un om al datoriei. Un om al datoriei călugăreşti, un om al datoriei ca slujitor al Altarului, un om al datoriei în toate împrejurările. Când l-am cunoscut eu pe Părintele Teofil, Părintele ajunsese deja la nişte concluzii pe care le propunea celor care doreau să fie îndrumaţi de dânsul, iar osteneala pentru a le agonisi părea a fi de domeniul trecutului. Realitatea este însă că nevoinţele Părintelui treceau de multe ori nebagate în seamă, cum ar fi simplul fapt că iarna petrecea ore în şir ascultând spovedaniile într-un paraclis neîncălzit. Aceast detaliu părea atât de ignorat, încât aproape părea să facă parte din tipic. Se poate ca vieţuitorii Mănăstirii Brânconeanu să ne facă cunoscută mai bine nevoinţa Părintelui Teofil, dar chiar şi aşa, dacă despre alţi trăitori ortodocşi ştim că s-au impus în memoria urmaşilor mai ales pentru că s-au ostenit cu postul şi cu privegherea, cu lucrul mâinilor sau răbdarea necazurilor, despre Părintele Teofil va fi mai dificil să ne reamintim vreo regulă de asceză precisă. S-ar putea chiar ca, odată cu trecerea timpului, multele dar puţin cunoscutele sale nevoinţe să fie mai degrabă asimilate bucuriei, în aşa fel încât Părintele să rămână în memoria noastră ca un „lucrător al bucuriei celei de Sus”.

Părintele Teofil înseamnă pentru mine şi un minunat exemplu de ascultare duhovnicească faţă de duhovnicul şi înaintaşul său, Părintele Serafim Popescu. Peste tot unde a ţinut cuvântări, Părintele Teofil a pus înaintea ascultătorilor persoana Părintelui Serafim, pomenind mai ales îndemnul acestuia: „să te depăşeşti şi să te dăruieşti”, îndemn ce l-a împlinit el însuşi, din pronie dumnezeiască. Într-adevăr, Dumnezeu a rânduit ca Părintele să-şi depăşească în multe privinţe condiţia, fiind hirotonit preot fără să se ţină seama de neputinţa sa trupească. În felul acesta mai ales, ca părinte duhovnicesc şi ca predicator, Părintele s-a dăruit tuturor celor care doreau să fie îndumaţi de dânsul sau căutau cuvânt de folos.

Printre cuvintele din Pateric pe care Părintele Teofil le repeta adesea se număra şi zicerea Sfântului Antonie cel Mare: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la ultima suflare”. Şi acest cuvânt l-a împlinit Părintele nostru Teofil, fiind, până în ultima zi de boală, de suferinţă şi ispită, acelaşi Părinte Teofil, înmulţitor al bucuriei. Deşi era pregătit pentru moartea pe care însuşi o prevestise, boala şi durerea neaşteptată păreau să fie o ultimă încercare înaintea plecării sale. Dar chiar şi aşa, pe patul de suferinţă, dădea celor dragi încredinţare că până la urmă „şi viaţa asta o’ fost faină”.

Pentru cei care l-au cunoscut pe Părintele Teofil, nu este nici o îndoială că Părintele s-a mutat de la o viaţă frumoasă la viaţa cea desăvârşită. Se ştie că Părintele Teofil nu se îndoia el însuşi că va merge în rai, iar aceasta nu pentru faptele sale, ci pentru mila lui Dumnezeu, „care n-are pe nimenea de pierdut”. Astfel, trecerea la cele veşnice a Părintelui Teofil pare o mutare, într-o perfectă continuitate logică, din mănăstirea Sâmbăta – „tinda raiului şi locul împlinirilor” –, în raiul lui Dumnezeu.

Pr. Cătălin Cordoş, Lyon