S‑a dus odată avva Agathon în oraș să‑și vândă puținele vase și a găsit lepădat în drum un lepros care i‑a zis: „Fă milostenie și ia‑mă cu tine!”. Luându‑l bătrânul în spate, l‑a dus în cetate. I‑a zis leprosul: „Unde‑ți vei vinde vasele, acolo să mă pui”. Åži a făcut bătrânul așa. 

Deci, după ce vindea un vas, îi spunea bubosul: „Cu cât l‑ai vândut?”. Åži‑i răspundea Agathon: „Cu atâta”. „Cumpără‑mi o plăcintă”. Åži‑i cumpăra. Iar când vindea alt vas, leprosul întreba: „Dar acesta cu cât?”. Åži‑i răspundea bătrânul: „Cu atâta”. „Cumpără‑mi acest lucru”. Åži‑i cumpăra. 

După ce a vândut toate vasele și voia să se întoarcă la chilia lui, i‑a zis bubosul: „Te duci? Fă iarăși milostenie și du‑mă unde m‑ai găsit!”. Åži luându‑l iar în spate, l‑a dus Agathon la locul lui. I‑a spus atunci bubosul: „Binecuvântat ești, Agathoane, de Domnul în cer și pe pământ!”. Åži ridicând ochii săi bătrânul, pe nimeni n‑a văzut. Căci a fost îngerul Domnului care venise să‑l pună la încercare.

Avva Agathon, Patericul egiptean

Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viață. Viața se hrănește cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înțepenirea și stagnarea, în viața totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Timpul e o înlănțuire neîntreruptă de transformări; viața biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viață a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Corespunzând vieții umane, legea schimbării e o nevoie și o sete de lume pe care o ascundem în noi. În noi există setea de viață, iar gustul vieții îl căpătăm numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării. 

Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieții. Este o mărturie a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să fie creator... Poate nu există o altă formă de viață care să‑ți dea atât de intens gustul cenușiu al morții așa cum ți‑l dă rutina și repetarea inertă. O moarte înceată, cu pași stinși care te strânge zi de zi în înghețul înfiorător a marasmului.

Åži totuși, bătălia cu moartea pe care o reprezintă marasmul și rutina este aceea care ne dă demnitatea de oameni. Este confirmarea vieții. Pentru că, la o ultimă analiză, nu e vorba decât de încercarea de a te menține liber, liber înlăuntrul tău și independent. 

Viața oamenilor se mișcă, cel mai mult, în schemele pe care le impune nevoia de garanție și de siguranță. Această nevoie face ca schemele să devină atotputernice. Viața devine încremenită în tipare fixe, în forme consacrate. De aceea foarte puțini sunt cei care supraviețuiesc ca oameni adevărați sub despotismul tiranic al schemelor. Fiecare refuz de a te supune stăpânirii universale a schemelor este și o revoluție. Cuvântul sună frumos și entuziasmant, dar e foarte greu să fii tot timpul un revoluționar. De ce e greu? Fiindcă trebuie să ridici singur povara răspunderii drumului tău. Marea facilitate pe care o oferă schemele e tocmai aceasta: îți dau posibilitatea de a te lepăda de răspundere. Mergi pe urmele înaintași­lor și răspunderea drumului tău e globală, s‑a repartizat celor mulți.

Viața omului adevărat sieși este un protest zilnic și neîntrerupt față de cotidian. Un protest interior, esențial. Nici o schemă nu‑l poate revendica drept al ei. Chiar dacă trece prin multe, chiar dacă e obligat să arate disciplină și supunere față de multe, totuși călătoria și căutarea sa nesfârșită îl duc în afară și dincolo de spațiul limitat al unei scheme. Aceasta e cea mai profundă și esențială deosebire a omului de orice altă creatură de pe pământ. Omul e o viețuitoare căutătoare. Cea mai mare pagubă făcută creației lui Dumnezeu a fost faptul că omul a fost denaturat, că viața lui a rămas încremenită în tipare permanente, că s‑a împotmolit în schemele pe care el însuși le‑a consacrat. 

Oamenii adevărați sunt prezența vieții, așa cum schema e prezența morții. Aluatului schemelor moarte ale acestei lumi îi dă viață fermentul viu al oamenilor care nu sunt robi.

Christos Yannaras, Foamea și setea

Dacă nu iubești din profunzimea ofensei care ți‑a fost adusă, încă n‑ai ajuns cu adevărat să răscumperi, prin bine, răul.

Nu reproșa nimănui ingratitudinea sa față de tine. N‑ai reuși decât să‑i faci ingratitudinea mai puțin ingrată, fără să aduci vreun remediu potrivit greșelii sale. Acestea sunt obligații care, pentru a fi bine făcute, trebuie să fie îndeplinite de alții decât de ființa nesocotită sau rănită.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – și nu cel mai neînsemnat – de a semăna cu Dumnezeu.

Suferința este [...] o vizită a lui Dumnezeu; un fel de taină nemaiauzită, prin care Ființa eternă vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absențe, în care privațiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, poate produce un har [...] Este o vizită, una misterioasă, o vizită a Ființei supreme, pătrunzând în noi tocmai prin acea împuținare a ființei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre...

Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin

De va voi omul, de dimineața până seara poate ajunge la măsura dumnezeiască.

Avva Alonie, Patericul egiptean

Smerit e omul care
nu se așteaptă să fie iubit

pentru că el nu se așteaptă
niciodată
să primească 
ceva de la viață...

căci pentru omul smerit
viața însăși e ceva
atât de copleșitor
încât

nu este uimit
că i se ia
ci 
că i s‑a dat...

numai cel smerit înțelege 
că nici un vis al omului nu e
mai înalt mai vast ori mai adânc
decât viața

încetând astfel să încerce să facă ceva cu ea
și începând să se roage vieții 
să facă ceva cu el...

pentru cel smerit viața 
nu e niciodată a lui
ci el 
este al vieții...

pentru smerit viața 
e un dar

și doar pentru cel mândru,
un drept...

viața e darul pe care Dumnezeu l‑a dat 
tuturor oamenilor
dar numai cel smerit
se bucură de el

căci
cel ce caută smerenia
găsește
viața...

Marius Iordăchioaia, Taina smereniei