Fragmente neodihnite (octombrie 2012)

Cine nu înÅ£elege
întruparea Cuvântului
să privească cum vorbeÅŸte
un mut

cine nu înÅ£elege
că Hristos este Lumina lumii
să privească surâsul
unui orb

cine nu înÅ£elege
că El este Pâinea
să privească foamea din ochii
unui orfan

cine nu înÅ£elege
Învierea
să privească lumina
din lacrimile
unui muribund...

căci pe Hristos nu‑L văd
cei ce se tem
să privească adânc

în rănile oamenilor...

Marius Iordăchioaia, De ce nu‑L vedem

Dacă Sfintele Taine sunt aÅŸa de uimitoare, de înfricoÅŸătoare, de înalte, de departe de noi, aÅŸa de neatins ÅŸi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăÅŸim cu Trupul ÅŸi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăÅŸtia nevrednici, care ne socotim nevrednici ÅŸi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni‑l dă Domnul Hristos, Care ne‑a dat Tainele. El n‑a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. GândiÅ£i‑vă de pildă că doi dintre cei care s‑au împărtăÅŸit la Cina cea de Taină cu Trupul ÅŸi Sângele Mântuitorului au făcut lucruri care nu Å£in de o viaÅ£ă superioară: Iuda cel împărtăÅŸit L‑a vândut ÅŸi Petru cel împărtăÅŸit a zis că nu‑L cunoaÅŸte. Domnul Hristos, când le‑a dat Tainele acestea, n‑a ÅŸtiut ce urmează? A ÅŸtiut. Nouă, nevrednicilor, ne‑a dat Trupul ÅŸi Sângele Său, nu vrednicilor. 

E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aÅŸteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăÅŸim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici... GândiÅ£i‑vă de exemplu când avem în faÅ£ă un copil, ori ne aplecăm la el, ne facem mici ca el, ori îl ridicăm în braÅ£e. Astfel ÅŸi Dumnezeu ne‑a dat Sfintele Taine pentru că ne iubeÅŸte ÅŸi vrea să ne fericească. Nu vrea să ne osândească. 

Dar ele ne pot fi ÅŸi spre osândă atunci când vrem să rămânem nevrednici, când le primim ca să ne fălim, când vrem să facem lucruri care nu Å£in de ele. Dar când îÅ£i recunoÅŸti nevrednicia ÅŸi când spui: „dintre păcătoÅŸi cel dintâi sunt eu” ÅŸi te duci totuÅŸi să te împărtăÅŸeÅŸti, te împărtăÅŸeÅŸti ca să nu mai fii cel dintâi dintre păcătoÅŸi sau să nu mai fii păcătos. Sfânta ÎmpărtăÅŸanie să aibă putere atât de mare încât să se vadă puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia noastră. 

Atunci când fiul risipitor s‑a întors acasă ÅŸi tatăl l‑a primit făcându‑i ospăÅ£, dacă el zicea că este nevrednic, toată veselia aceea n‑ar mai fi avut nici un rost. Or el s‑a încadrat dintr‑odată în veselia pe care a făcut‑o tatăl său. AÅŸa este ÅŸi cu împărtăÅŸirea...

Eu sunt pentru împărtăÅŸire deasă, nu pentru împărtăÅŸire o dată pe an. Eu nici nu cred în credinÅ£a aceluia care se împărtăÅŸeÅŸte o dată pe an. De ce, dacă ai posibilitatea să te împărtăÅŸeÅŸti des, să te împărtăÅŸeÅŸti rar? Zice cineva: pentru păcatele mele. Să nu vă închipuiÅ£i că cei care se împărtăÅŸesc rar se împărtăÅŸesc mai bine decât cei care se împărtăÅŸesc des, pentru că nu stau tot timpul să se pregătească. Tot înainte de împărtăÅŸire se pregătesc ÅŸi ei. Åži atunci ce rost are să laÅŸi să treacă pe lângă tine? Adică Domnul Hristos vrea să‑ţi dea ÅŸi tu nu vrei. Sfânta noastă Biserică de aceea face Liturghie, ca să se împărtăÅŸească credincioÅŸii. Nu ca să se împărtăÅŸească numai preoÅ£ii, iar credincioÅŸii să se împărtăÅŸească în Postul PaÅŸtelui, de pildă.

Dar eu nici nu trag de oameni să se împărtăÅŸească des, pentru că nu‑i pot convinge să se spovedească des. Dacă oamenii sunt nepăsători faÅ£ă de lucrurile lui Dumnezeu, eu nu pot să‑i înghesui la acestea, până când nu ajung ei să dorească. Dar cine ajunge să dorească, acela să nu aibă ezitări că, vai de mine, n‑au trecut ÅŸase săptămâni. E mai pregătit după ÅŸase săptămâni? Nu‑i mai pregătit decât dacă s‑ar împărtăÅŸi a doua sau a treia zi sau peste o săptămână. 

Oamenii care au îngăduinÅ£ă de la duhovnic s‑ar putea împărtăÅŸi la fiecare Sfântă Liturghie. E adevărat că aceasta depinde foarte mult ÅŸi de duhovnic, dar să ÅŸtiÅ£i că ÅŸi duhovnicii sunt cu gânduri felurite. Sunt unii care nu te lasă să te împărtăÅŸeÅŸti. Eu nu ÅŸtiu cum vin ei la împărtăÅŸire dacă pe credincioÅŸi nu îi lasă. Să ne silim cu toÅ£ii să înÅ£elegem lucrurile acestea la măsurile la care le putem înÅ£elege. Să ne depăÅŸim ÅŸi în înÅ£elegerea valorii acestor Daruri prin care ne unim cu Domnul Hristos, prin care vine în noi, Se alcătuieÅŸte în inimile noastre, devenindu‑ne mai intim decât ne suntem noi înÅŸine. 

Pr. Teofil Părăian, VeniÅ£i de luaÅ£i bucurie

Dincolo de nevoia ÅŸi de dorinÅ£a pentru iertare, împăcare ÅŸi tămăduire este, trebuie să fie, pur ÅŸi simplu aceasta: dragostea pentru Hristos pe care‑L iubim „fiindcă El ne‑a iubit cel dintâi” (I Ioan, 4, 19). Åži în cele din urmă iubirea ÅŸi nimic altceva este aceea care face posibilă trecerea noastră peste abisul ce desparte creatura de Creator, pe cel păcătos de Cel Sfânt, această lume de împărăÅ£ia lui Dumnezeu. Singură, această iubire este cea care transcende ÅŸi aboleÅŸte, deci toate divagaÅ£iile noastre omeneÅŸti – toate prea omeneÅŸti – asupra „vredniciei” sau „nevredniciei” îndepărtează temerile ÅŸi reÅ£inerile noastre, ne fac să ne deschidem către dumnezeiasca Iubire. „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârÅŸită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârÅŸit în iubire” (I Ioan, 4, 18). 

Această iubire este aceea care a inspirat frumoasa rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog: „cel care se împărtăÅŸeÅŸte cu Darurile cele dumnezeieÅŸti ÅŸi îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu... Deci, pentru ca să nu rămân singur, fără Tine, Dătătorule de viaÅ£ă, suflarea mea, viaÅ£a mea, bucuria mea, mântuirea lumii...”

Acesta este atunci scopul întregii pregătiri, întregii pocăinÅ£e, întregii nevoinÅ£e ÅŸi rugăciuni: ca să‑L iubim pe Hristos ÅŸi „cu îndrăzneală, fără de osândă” să participăm la Taina în care dragostea lui Hristos ne este dăruită.

Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare