Dragostea, cale spre Veșnicia lui Dumnezeu

„Umblați ca cei înțelepți, răscumpărând vremea pentru că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16), le‑a scris Sfântul Apostol Pavel creștinilor din cetatea Efesului.

Povața apostolului este actuală și în zilele noastre. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem tot mai multă agitație, oameni care se plâng tot mai mult de lipsa timpului, care aleargă în toate părțile, fără ca această alergătură să‑i împlinească sau să le aducă odihnă.

Viața pământească a omului este supusă scurgerii timpului, timp care a fost creat de Dumnezeu, Care i‑a dat un sens. Dumnezeu vrea ca timpul să fie pentru om un „timp al mântuirii”, mântuire ce este intrare în „veșnicia lui Dumnezeu”. 

Dar ce este „Veșnicia lui Dumnezeu”?

„Veșnicia trebuie să fie plinătate de viață, spune părintele Dumitru Stăniloae, și de aceea adevărata veșnicie trebuie să fie veșnicia lui Dumnezeu”.

Timpul nu este o consecință a păcatului strămoșesc, ci răgazul pe care ni l‑a dat Dumnezeu pentru a ne sfinți, pentru a răspunde la iubirea Lui și pentru a intra în comuniune de iubire cu persoanele Treimice, fiindcă „iubirea Sfintei Treimi este plinătate a vieții” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Atâta timp cât trăim în păcatele noastre, departe de Dumnezeu, egoist, timpul este pentru noi un „timp static, mort, ireal”, despre care părintele Stăniloae spune că „nu poate fi considerat timp, ci este pur și simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală”. 

Atunci care este timpul mântuitor? 

Răspunsul îl găsim tot la părintele Stăniloae: „Timpul este real și creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieții sale cu ceilalți și cu viața nesfârșită a lui Dumnezeu”. Această unire se face prin dragoste, așa cum frumos ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea ți‑l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învață să te bucuri pentru fericirea lui, ca și cum ar fi fericirea ta, și să te întristezi la necazurile lui, ca și cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulți un trup și din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihnește acolo unde împărățește dezbinarea, ci acolo unde stăpânește unirea sufletelor”.

Înaintarea noastră înspre celălalt, înspre fratele nostru și înspre Dumnezeu, așa cum am citit mai sus, se face numai în dragoste, luând exemplul iubirii existente între persoanele Sfintei Treimi. Această dragoste Trinitară se revarsă asupra întregii creații, asemenea unui râu de foc care mistuie păcatul și nelegiuirea. „Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia și alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Așadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre, vom deveni sfinți. Da, fiindcă toți sfinții prin iubire s‑au făcut plăcuți lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dragostea adevărată este cea care „îndelung rabdă, care pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă și care nu caută ale sale” (I Corinteni 4, 5, 7). Aceasta este dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu Care a intrat în timp, S‑a făcut asemenea nouă și S‑a căit și continuă să se căiască pentru păcatele noastre. Origen, tâlcuind versetele 39 și 40 din cap. 2 al Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, spune: „Mântuitorul nostru Iisus Hristos suferă până la plinirea vremurilor amărăciunea păcatelor noastre”, iar Blaise Pascal spune: „Iisus va fi în agonie până la sfârșitul lumii, nu trebuie să dormim în acest timp” (Cugetări, 553).

Dumnezeu ne‑a răscumpărat din iubire, dar cere la rându‑I să‑L iubim și să ne iubim: „Iubiți‑vă unii pe alții precum eu v‑am iubit pe voi” (Ioan 13, 34).

Așadar, iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, pentru a răscumpăra vremea și pentru a intra în veșnicia lui Dumnezeu!

† Timotei, al Episcopiei Ortodoxe Romane a Spaniei si Portugaliei