Ce este Ispita?

Ispita, sub toate formele ei, este tendinţa spiritului omenesc de a substitui propria sa voinţă Voinţei lui Dumnezeu. Căderea în ispită a lui Adam a rupt alianţa iniţială între cugetul omenesc şi Duhul lui Dumnezeu, astfel încât încălcarea Voinţei lui Dumnezeu a devenit o tendinţă generală a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stăpânire pe om şi îl duce acolo unde vrea el: „Dacă renunţi la voinţa ta proprie, ai biruit deja Vrăjmaşul şi vei obţine drept răsplată pacea sufletului. Dar dacă săvârşeşti propria ta voinţă, tu vei fi cel învins de Vrăjmaş, şi mâhnirea îţi va împovăra sufletul” (Sf. Siluan – „Scrieri”). 

Voinţa lui Dumnezeu fiind Adevărul absolut şi Binele suprem, orice adevăr şi orice bine ce nu vin de la Dumnezeu nu sunt decât minciună şi amăgire şi nu pot avea existenţă reală. Fără Dumnezeu, toate bunurile acestei lumi nu sunt decât „deşertăciune şi goană după vânt” (Ecleziastul). Astfel, ispita cea dintâi la care este supus duhul omenesc şi din care îşi trag obârşia toate celelalte ispite este credinţa în realitatea acestei lumi şi în bunurile pământeşti cărora le consacrăm întreaga existenţă. Prin urmare, „această lume este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit”, dat fiind că toate bunurile lumeşti sunt tot atât de înşelătoare şi amăgitoare ca şi făgăduinţele mincinoase ale şarpelui: „De ce te topeşti după cele ce nu sunt? Ce te uimeşti privind în jur la cele stricăcioase? De ce te bucuri pentru cele deşarte? De ce întârzii lângă cele ce curg în timp? De ce te răpeşti în imaginaţii? De ce te veseleşti de cele pe care le vei lăsa cât de curând şi de a căror vedere te vei lipsi pe veci? Până când te vor despărţi pe tine de Vârful doririlor amăgirea ochilor, ispitirea dezmierdărilor, grijile zadarnice, înţelegerile greşite, slăvirile cele deşarte?” (Sf. Nicodim Aghioritul – „Paza celor cinci simţuri”). 

Ispita nu vine niciodată de la un lucru în sine sau de la o făptură reală, ci numai de la imaginea „publicitară” pe care cel viclean o zugrăveşte în închipuirea noastră, atribuind acelui lucru sau acelei fiinţe o valoare sau o importanţă exagerată sau amăgitoare, în aşa fel încât să satisfacă dorinţele, poftele şi ambiţiile omului de carne, făptură tot atât de amăgitoare şi pieritoare ca şi lucrurile la care râvneşte sau de care se teme: „Consideră că sunt nişte vise tot ce i se întâmplă, bun sau rău, făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovniceşti”). 

Cu alte cuvinte, ispita este întotdeauna creaţia imaginaţiei noastre: „Diavolul este rudă apropiată cu imaginaţia, fiind mai aproape de ea decât toate puterile sufletului. Pe ea o are la îndemână şi o foloseşte ca unealtă pentru a amăgi pe oameni şi pentru a‑şi lucra patimile şi răutăţile sale”. De aceea, „Sfinţii Părinţi numesc imaginaţia pod al dracilor” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.). 

În ultimă instanţă, gândirea însăşi este o formă de imaginaţie, dat fiind că gândul nu este decât o reprezentare mentală a realităţii – „Putem mânca un iepure, dar nu conceptul de iepure”, observa filozoful rus Lev Şestov. Prin urmare, omul trăieşte între două lumi, cea exterioară şi cea a cugetului şi gândurilor lui, care determină întreaga sa existenţă: „Viaţa noastră este alcătuită după chipul gândurilor care ne preocupă. (…) Totul, bine sau rău, vine din gândire” ( Stareţul Tadei – „Pace şi bucurie în Duhul Sfânt”). 

Evagrie Ponticul consideră că există opt feluri de gânduri care poartă în ele sămânţa tuturor ispitelor: gândul lăcomiei, al desfrânării, al iubirii de arginţi, al întristării, al mâniei, al akediei, al slavei deşarte şi al mândriei. Lupta spirituală este deci, înainte de toate, o luptă împotriva gândurilor, care reprezintă fiinţa noastră reală mult mai mult decât trupul de carne. Căci înainte de a lua formă în minte şi de a se exprima prin grai, gândurile iau naştere în inima noastră: „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furturile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Mt. 15, 19). 

Ispitele şi încercările de tot felul la care suntem supuşi de‑a lungul întregii noastre existenţe pot deveni un ajutor preţios pe calea mântuirii noastre, întrucât ele ne permit să cunoaştem mai bine neputinţele şi infirmităţile noastre spirituale şi starea reală a sufletului nostru: „Vezi cum ispita descoperă ce se ascunde în inima noastră. De aici se vede cât de folositoare este ispita pentru cunoaşterea stării lăuntrice. (…) După cum cel neputincios cu trupul nu‑şi trece cu vederea neputinţa, ci cheamă medicul şi‑i cere vindecare, cu atât mai mult noi, creştinii, văzând înlăuntrul sufletelor noastre mulţime de neputinţe care ne slăbesc sufletele şi le conduc spre moartea cea veşnică, nu trebuie să zăbovim şi să rămânem nepăsători, ci să chemăm pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, şi să‑I cerem vindecare!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Cugetul omenesc fiind divizat între voinţa omului trupesc, legat de cele pământeşti, şi cea a omului duhovnicesc, care caută împărăţia lui Dumnezeu, ispita se prezintă întotdeauna sub forma a două tendinţe opuse între care trebuie să alegem: una orientată către această lume muritoare, cealaltă către Împărăţia Cerurilor şi viaţa veşnică. Căderea în ispită, de orice fel ar fi ea, întăreşte legăturile ce ne ţin lipiţi de această lume, unde totul este trecător şi supus legii implacabile a morţii: „Căci tot ce se află în lume este asemenea spumei care apare pe apă şi dispare, asemenea visului sau umbrei. Un singur lucru este sigur, netrecător, neclintit şi care nu ne părăseşte niciodată: veşnicia. Pe aceasta trebuie să o căutăm cu stăruinţă şi neobosiţi, iar tot ce este trecător să nu valoreze nimic pentru noi” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). 

Cu alte cuvinte, toate dorinţele, speranţele, plăcerile, satisfacţiile, grijile noastre care vin din această lume sunt tot atâtea ispite, în măsura în care ele tind să ocupe centrul fiinţei şi existenţei noastre şi să se substituie lui Dumnezeu. Respingând ultima ispită la care a fost supus în pustie, Iisus ne‑a arătat modul de a învinge orice fel de ispită, punând mai presus de toate nu voinţa omului, nici slava lumii, ci voinţa şi slava lui Dumnezeu: „Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să‑I slujeşti” (Mt. 4, 10). 

A alege împărăţia acestei lumi înseamnă a alege amăgirea, minciuna şi moartea, căzând în puterea celui „ce poate face să piară şi sufletul şi trupul în gheena” (Mt.10, 28): „Ce‑i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26) (...) Ce‑ţi mai foloseşte lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletului tău trebuie să‑ţi fie mai scumpă decât toate comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea şi pământul şi decât toată slava lumii întregi, adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă şi nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume, nimic n‑a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Ispita este o răscruce de drumuri care ne obligă să alegem între două direcţii opuse: fie calea acestei lumi şi a omului pământesc, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne duce la moarte, fie să mergem pe urmele Celui ce a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14, 6): „Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în carnea sa, de la carne va secera putreziciune; iar cel ce seamănă în Duh, de la Duh va secera viaţa veşnică” (Gal. 6, 7‑8).

Viorel Ștefăneanu, Paris