Despre trăirea euharistică ca șansă de normalizare a raporturilor dintre știință și teologie în contemporaneitate

 

Euharistia „este taina instituită de Însuși Iisus Hristos, prin rugăciunea de mulțumire și gestul de binecuvântare a pâinii și paharului (Lc. 22, 19-20) la ultima Sa cină împreună cu apostolii, în care Biserica actualizează în mod sacramental opera sa răscumpărătoare, concentrată în jertfa și Învierea Sa (1 Cor. 11, 23-26; Mt. 26, 26; Lc. 22, 17-19)”¹. Este jertfa noului Legământ dintre Dumnezeu și om, împlinire și desăvârșire a celui Vechi și pecetluit de Însuși Fiul lui Dumnezeu devenit (și) Fiul Omului, Dumnezeu adevărat și om adevărat, prin Întruparea, Patima, Răstignirea și Învierea Sa. Este oferirea hranei celei noi, dumnezeiești și duhovnicești, pe care mâncând-o omul născut în Hristos (din apă și din Duh, prin botez) se îndumnezeiește. Euharistia naște în permanență Biserica, în care este pregustarea Împărăției Cerurilor aici pe pământ, prin prezența harului. Creștinii sunt prin excelență mulțumitorii Împărăției lui Dumnezeu, cei care pun în centrul existenței lor gestul de mulțumire și de recunoștință adresat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a-i face părtași vieții dumnezeiești.

Cultic, euharistia a căpătat cu timpul forma a ceea ce numim astăzi „sfânta și dumnezeiasca Liturghie” și pe care o săvârșim curent în zilele noastre după tipicul primit de la sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Hristos Însuși îndeamnă la a săvârși neîncetat jertfa euharistică: „de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnul vestiți până când va veni”(I Cor. 11, 26). Liturghia sfântului Vasile cel Mare dă această mărturie că săvârșind noi dumnezeiasca Liturghie „moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi”. După Învierea Sa, Hristos se arată lui Luca și Cleopa pe cale, și, nerecunoscut încă de aceștia, le tâlcuiește Scripturile care dădeau mărturie despre Sine, apoi cinează cu ei, și frângând pâinea, ochii lor se deschid spre a-L recunoaște, iar El se face nevăzut de la fața lor. Gestul este cel al consacrării liturgice a Darurilor, Hristos rămânând prezent cu ei prin pâinea devenită Trupul Său. Este mărturia încă dintru început a prezenței euharistice a lui Hristos, în acest chip, și propunându-Åži să sfințească astfel pe om prin cuminecare-împărtășire până la sfârșitul veacurilor. Gestul frângerii pâinii și gustarea lui Hristos euharistic este deci, încă dintru început, în Biserică, miezul trăirii creștine.

Mărturiile despre săvârșirea euharistiei sunt vechi de când creștinismul. Didahia celor doisprezece apostoli, „documentul cel mai important din imediata apropiere a Apostolilor și izvorul cel mai vechi al legislației bisericești”², pare a cuprinde cele mai vechi indicații tipiconale cu privire la săvârșirea Tainei euharistiei:

 

„ Iar cu privire la euharistie, așa să faceți euharistia: Mai întâi cu privire la potir: „Îți mulțumim Å¢ie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Å¢ie slava în veci”. Cu privire la frângerea pâinii: „Îți mulțumim Å¢ie, Părintele nostru, pentru viața și cunoștința, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Å¢ie slava în veci. După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăția Ta. Că a Ta este slava și puterea, prin Iisus Hristos în veci”. Nimeni să nu mănânce, nici să bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: „Nu dați ceea ce este sfânt câinilor”(Mt. 7, 6).

Iar după ce v-ați împărtășit, mulțumiți așa: „Îți mulțumim Å¢ie, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care L-ai sălășluit în inimile noastre și pentru cunoștința, credința și nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Å¢ie slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, „ai zidit toate” (Inț. Sol. 1, 14) pentru numele Tău. Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Å¢i mulțumească Å¢ie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică. Înainte de toate, Îți mulțumim, că ești puternic. Å¢ie slava în veci. Adu-Å¢i aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăvești de tot răul și s-o desăvârșești în dragostea Ta, și „adună din cele patru vânturi”(Mt. 24, 31) această Biserică sfințită în împărăția Ta, pe care ai pregătit-o. Ca a Ta este puterea și slava în veci.”³

 

Ce legătură poate însă avea euharistia cu științele? Euharistia trebuie înțeleasă nu numai ca simplu gest de cult, ea este infinit mai mult, este noul mod de ființare al omului în lumina Învierii lui Hristos și prin care tot demersul de cunoaștere împrumută competență și inspirație dumnezeiască. Euharistia îl învață pe om să primească și să dăruiască ca gest cu roadă în coordonate de har. Viziunea euharistică asupra lumii se exprimă prin demersul de întoarcere, în gest de dăruire proprie a omului, ca fiu către Părinte, a darurilor pe care Părintele le-a dăruit mai înainte acestuia prin intermediul creației întregi. Dumnezeu Însuși se dăruiește omului (și) prin opera sa care este creația întreagă:

 

« Tradiția iudeo-creștină ne-a învățat să contemplăm acțiunea lui Dumnezeu în istoria poporului evreu, în aventura Bisericii și în cea a umanității. De ce să nu percepem urmele acesteia în uimitoarea aventură a Universului [...]”⁴

 

, aventură pe care omul o cercetează astăzi prin intermediul științelor?

Omul are de învățat însă nu numai să evite căderea într-un consumism materialist de tip tehno-științific, ci să se (și) ridice la demnitatea de ființă în împărtășire profundă din bogățiile duhovnicești ale lumii. Universul întreg trebuie înțeles ca dar dinspre Dumnezeu către om, pe care omul îl primește, dar în loc să îl rețină egoist pentru sine și eventual să se folosească de acesta doar la nivel fenomenologic, îl întoarce la rândul său către Părinte în gest propriu de participare. Acesta este demersul euharistic, cel care poate cuprinde întreaga ființare a omului și care este vindecarea prin excelență, întru sfințenie, de toată schizofrenia pe care omul contemporan o experimentează atât de des în încercările sale de a cunoaște lumea, pe Dumnezeu și pe sine însuși:

 

„Sciziunea dintre teologie și știință poate fi depășită în măsura în care amândouă își restabilesc relația firească cu euharistia, înțeleasă în termeni cosmici ca ofrandă a creației întoarsă prin dăruire lui Dumnezeu prin artă, știință și tehnologie. Activitatea științifică poate fi tratată ca o lucrare euharistică de dimensiuni cosmice (o liturghie cosmică). Astfel, știința poate fi văzută ca mod al experienței religioase, o vedere accesibilă acelor oameni de știință care participă la comunitatea eclezială, dar încă nedemonstrată celor din afara acestui tip de comunitate.”⁵

 

În cel care trăiește euharistic, fie prin teologie, fie prin științe, taina Învierii lui Hristos lucrează ca taină a Prezenței Celui care a adus euharistia în lume.

 

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1994, p. 156; 2. Scrierile Părinților apostolici (traducere, note și indici de pr. dr. Dumitru Fecioru), ed. IBMBOR, București, 1995, p. 17; 3. Ibidem, pp. 31-32; 4. Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique, éd. Nouvelle Cité, Paris, 1993, p. 12 ; 5. Alexei Nesteruk, Light from the East. Theology, Science and the Eastern Orthodox Tradition, ed. Fortress Press, Minneapolis, 2003, p. 2.

 

pr. Răzvan Ionescu