Nu demult, într‑o conferință, am auzit despre un preot slujitor într‑un spital care povestea că la internare aproape toți pacienții trec pe la capelă pentru a spune o rugăciune sau a aprinde o lumânare. Acestui preot i s‑a sugerat să facă o statistică să vadă câți din pacienți mai trec pe la capelă la ieșirea din spital. La care dânsul a răspuns imediat: „Nici unul!”.

Prima reacție la auzul acestei „povești” ar fi să deplângem lipsa de recunoștință a acelor pacienți care, făcându‑se bine, nu au nici măcar bunul‑simț să‑i mulțumească lui Dumnezeu pentru că s‑au vindecat. Åži probabil că am avea dreptate. Cunoaștem acea pericopă evanghelică în care, din cei zece leproși vindecați de către Mântuitorul, unul singur a venit să‑I mulțumească (Luca 17, 12‑19). Însă îndrăznesc să cred că există și un alt motiv pentru care cei vindecați „uită” a‑I mulțumi lui Dumnezeu la ieșirea din spital: cei mai mulți bolnavi nu‑L văd pe Dumnezeu ca pe Cel care vindecă, ci mai degrabă cred că Dumnezeu e Cel care le‑a trimis boala! Pentru că, din păcate, în Biserică acest lucru se spune foarte des!     

Când ne îmbolnăvim, încercăm să ne înțelegem boala, să vedem care au fost cauzele ei, să căutăm o cale de a ne face bine. Dacă suntem cât de cât „bisericoși” mergem să vorbim și cu duhovnicul sau cu un preot, unii căutând o explicație, alții cu speranța unei vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase, alții cerând doar puterea de‑a merge mai departe, în ciuda bolii. De multe ori, răspunsurile pe care le primim se încadrează în câteva tipare: „poate că e pedeapsa lui Dumnezeu pentru greșelile din trecut”; „poate că acum ispășești anumite păcate și e mai bine să o faci aici, pe pământ, decât să suferi în iad”; „poate că Dumnezeu ți‑a trimis această boală ca să te împiedice să faci cine știe ce păcate care ți‑ar pune în pericol mântuirea”... 

Care este ideea comună a acestor răspunsuri? Toate pun boala în contextul unei pedagogii a lui Dumnezeu și sugerează că boala „ni s‑a dat” spre binele nostru: „Asta e crucea pe care ți‑a dat‑o Dumnezeu. Du‑o și așa te vei mântui!”. Astfel, poate fără să ne dăm seama, ne „întărim” unii pe alții în convingerea că boala ne‑a fost trimisă de Dumnezeu. Åži atunci nu e deloc surprinzător că la intrarea în spital oamenii se roagă, încercând probabil să‑L îmbuneze pe Dumnezeu și să‑L înduplece să le ușureze crucea. Într‑un fel, lui Dumnezeu I se cere să ia boala pe care tot El o dăduse. De aceea Dumnezeu nu poate fi perceput ca fiind Cel care vindecă. Åži atunci, în mod instinctiv, omul nu simte nevoia să‑I mulțumească la ieșirea din spital, căci undeva, înăuntrul său, crede că tot ce a făcut Dumnezeu pentru el a fost doar gestul rezonabil de a repara ceea ce El Însuși „stricase”.           

M‑am întrebat nu o dată de ce este atât de răspândită printre creștini această idee a bolii care ar avea un rol pedagogic. În Evanghelii – care cuprind cuvintele pe care Dumnezeu Însuși ni le‑a spus atunci când a venit să viețuiască printre noi ca Om – nu se spune niciodată acest lucru. La Domnul nostru Iisus Hristos vin mulțimi de bolnavi, orbi, schilozi, slăbănogi, dar nici unuia din ei Hristos nu începe să‑i explice că boala i se trimisese pentru „ispășire de păcate” sau  „ca să se pocăiască” sau „ca să se mântuiască prin ea”. Nici măcar o dată! Avem însă o împrejurare în care Hristos vindecă o femeie care era gârbovă de optsprezece ani, despre care El Însuși spune că „a legat‑o satana” (Luca 13, 16). Aș spune că aceste cuvinte ale Mântuitorului ne dau o altă perspectivă asupra bolii.      

„Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale – nici măcar o insectă – să cunoască suferința. [...] Ceea ce Tatăl a vrut dintotdeauna este ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiți pur și simplu prin mila și dragostea lui Dumnezeu.”¹ Căderea omului din Rai și, astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu au dus la lumea pe care o cunoaștem noi astăzi, cu suferințele și bolile ei. Lumea aceasta, deși creată de către Dumnezeu „bună foarte” – cum îi place să spună părintelui Rafail Noica –, a ajuns de „zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), a celui care „de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr” (Ioan 8, 44). În această lume „S‑a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În această lume Hristos i‑a vindecat pe slăbănogi de bolile lor, ca să ne arate că El pentru asta a venit: să ne vindece de boala cea mai cruntă – prima pe care diavolul a provocat‑o –, să ne vindece de despărțirea de Dumnezeu și de neputința de a simți dragostea Sa pentru noi, pentru fiecare om.   

„Noi știm că bună este sănătatea și împovărătoare este boala [încă] înainte de a face cunoștință cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim” (Sf. Ioan Gură de Aur²). Eu cred că boala face parte din relele acestei lumi și că e firesc să vrem să ne însănătoșim. Sunt însă cazuri când vindecarea fizică nu se petrece, dar se întâmplă altceva: ajungem să ne dăm seama că în suferința noastră ne stă alături Însuși Hristos cel răstignit. Åži la fel cum răstignirea Sa, care părea o înfrângere, s‑a transformat în victorie prin Înviere, la fel, când noi îi dăm voie lui Dumnezeu să sufere împreună cu noi, și sufletele noastre pot învia, deși trupurile rămân neputincioase. Spunea părintele Porfirie: „Nu vă rugați pentru vindecare, ci pentru a deveni oameni buni [...], în stare a vă ruga pentru sufletele voastre și a vă abandona dragostei lui Dumnezeu”³. Eu n‑am puterea să mă rog astfel, căci aș vrea ca eu, la fel ca toți apropiații mei, să fim sănătoși atât trupește, cât și sufletește. Dar cred că părintele Porfirie știa bine ce spunea, căci cuvântul lui ne atrage atenția să nu fim egoiști în rugăciunea noastră, să nu fim cumva ca cei nouă leproși care, odată vindecați, au uitat de Vindecător. Leprosul samarinean, în schimb, odată cu vindecarea trupească, a știut s‑o primească și pe cea duhovnicească. Åži el singur dintre cei zece, întorcându‑se „să dea slavă lui Dumnezeu” și mulțumindu‑I lui Hristos, a auzit cuvânt de bucurie: „credința ta te‑a mântuit!” (Luca 17, 19).       

Asemenea cuvânt aș vrea să auzim cu toții. Pentru aceea, mă rog, împreună cu părintele Sofronie: „Vino și mă tămăduiește de moartea ce mă ține... Vino și gonește din mine toată răutatea... Vino și Însuți săvârșește în mine cele bineplăcute Å¢ie: căci eu sunt neputincios a face orice lucru bun – robit sunt de întunericul pe care‑l urăsc”⁴. 

„Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 5). Doar să învățăm cum să deschidem ferestrele înlăuntrului nostru ca să lăsăm Lumina să intre…

Bogdan Grecu

Note: