Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

Dubla semnificaÅ£ie a crucii, ca instrument de tortură ÅŸi moarte ÅŸi ca o cale de salvare care duce la învierea din morÅ£i ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică, corespunde dublei naturi a fiinÅ£ei omeneÅŸti: pe de o parte omul căzut în păcat ÅŸi rob al celui rău, ÅŸi pe de altă parte omul făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, care năzuieÅŸte să se întoarcă la Tatăl lui ceresc. SuferinÅ£a ÅŸi moartea care nu au fost făcute, nici voite de Dumnezeu au intrat în lume prin căderea în păcat a omului, care, rupându‑se de Dumnezeu, izvorul Binelui ÅŸi VieÅ£ii, a făcut legământ cu răul ÅŸi cu moartea. Acest om căzut în robia păcatului ÅŸi legat de această lume – vechiul om, cum îl numeÅŸte apostolul Pavel – este cel care trebuie să fie răstignit ÅŸi să moară – „cei ce sunt ai lui Hristos ÅŸi‑au răstignit firea pământească împreună cu patimile ÅŸi poftele ei” (Gal. 5, 24) –, precum un om mistuit de o boală ucigătoare ÅŸi molipsitoare, căci „aÅŸa cum bolile distrug ÅŸi ucid trupul, tot aÅŸa acÅ£ionează ÅŸi păcatul asupra sufletului” (Sf. Nectarie din Egina – „Despre îngrijirea sufletului”). Atâta vreme cât omul căzut în păcat este viu în sufletul ÅŸi cugetul nostru, ne vom afla în mod inevitabil sub puterea suferinÅ£ei ÅŸi morÅ£ii, precum se află oamenii bolnavi. Moartea omului păcătos nu este deci o moarte, ci dimpotrivă, o reîntoarcere la viaÅ£ă, asemenea unui om care a fost bolnav ÅŸi s‑a vindecat: omul bolnav a murit împreună cu boala sa, pentru ca să poată reveni la viaÅ£ă omul sănătos.

Moartea omului lumesc este moartea păcatului, iar moartea păcatului este moartea morÅ£ii. „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune ÅŸi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiÅ£ită de biruinÅ£ă. Moarte, unde este biruinÅ£a ta? Moarte, unde îÅ£i este boldul?»” (I Cor. 15, 54‑55). 

Crucea reprezintă, prin urmare, în acelaÅŸi timp un principiu de separare ÅŸi opoziÅ£ie – sus ÅŸi jos, dreapta ÅŸi stânga, cer ÅŸi pământ, viaÅ£ă ÅŸi moarte – ÅŸi un mod de a reuni ÅŸi împăca aceste opoziÅ£ii, care dispar în punctul central către care converg cele patru ramuri ale crucii. Acest punct de intersecÅ£ie în care se unesc ÅŸi coexistă toate tendinÅ£ele opuse este definit de istoricul religiilor Mircea Eliade sub numele de coincidentia oppositorum – coincidenÅ£a contrariilor: „Un punct în care cele de sus ÅŸi cele de jos nu mai sunt percepute ca fiind opuse” (M. Eliade – „Încercarea labirintului”). Acest punct central în care se contopesc ÅŸi se împacă toate opoziÅ£iile – cerul ÅŸi pământul, trupul ÅŸi sufletul, viaÅ£a ÅŸi moartea, voinÅ£a omului ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu – este persoana lui Iisus Hristos. Prin moartea Sa pe cruce ÅŸi prin Învierea Sa, Hristos a restabilit unitatea iniÅ£ială între om ÅŸi Dumnezeu ÅŸi între această lume ÅŸi împărăÅ£ia Cerurilor: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărÅ£iturii, desfiinÅ£ând vrăjmăÅŸia în trupul Său (…), ca întru Sine pe cei doi să‑i zidească într‑un singur om nou ÅŸi să întemeieze pacea, ÅŸi să‑i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniÅ£i într‑un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăÅŸia” (Efes. 2, 14‑16).

Astfel încât crucea, ca mod de coexistenÅ£ă ÅŸi împăcare a tuturor opoziÅ£iilor, reprezintă cea mai înaltă ÅŸi desăvârÅŸită formă de iubire – iubirea de duÅŸmani, iar iubirea de duÅŸmani înseamnă reîntoarcerea în grădina raiului, unde vrajba, dezbinarea, suferinÅ£a ÅŸi moartea nu există, căci ele nu au fost făcute de Dumnezeu, a Cărui CreaÅ£ie nu putea conÅ£ine nimic rău: „Dumnezeu s‑a uitat la tot ce făcuse, ÅŸi iată că erau foarte bune” (Fac. 1, 31). 

Considerată în plan orizontal, crucea indică cele patru puncte cardinale ÅŸi reprezintă prin urmare totalitatea lumii pământeÅŸti. Lipsită de dimensiunea ei verticală, existenÅ£a noastră în această lume este fără scăpare, căci oriunde ne‑am îndrepta paÅŸii, vom întâlni la capătul drumului suferinÅ£a ÅŸi moartea, ca ÅŸi cei răstigniÅ£i pe cruce înainte de venirea lui Hristos, Care prin moartea Sa a învins moartea ÅŸi a făcut din cruce un izvor de viaÅ£ă. Această lume este deci ea însăÅŸi o cruce pe care fiecare om e răstignit chiar în momentul în care se naÅŸte. Nimeni nu poate fi scutit de această cruce, căci după căderea în păcat a lui Adam, ea face parte integrantă din natura omenească. Dar există două feluri de a ne purta crucea: cu Hristos cel înviat din morÅ£i sau fără El, precum cei doi tâlhari răstigniÅ£i împreună cu Iisus, care au suferit ÅŸi au murit pe cruce ca ÅŸi El, dar dintre care numai cel ce a crezut în El a fost mântuit: „Adevăr grăiesc Å£ie: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43). 

Fiecare om are de ales, ca ÅŸi cei doi tâlhari, între a crede sau a nu crede în Hristos ÅŸi a urma sau nu calea Lui. În funcÅ£ie de această alegere drumul crucii ne poate duce fie la înviere ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică, fie ne poate arunca, în ceasul JudecăÅ£ii, „în pârjolul de foc, unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Matei 13, 50). 

Crucea reprezintă prin urmare ÅŸi o răscruce de drumuri, înscrisă în însăÅŸi natura omenească, ce se află împărÅ£ită între trup ÅŸi suflet, între lumea pământească ÅŸi cea cerească, între voinÅ£a omului căzut în păcat ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu. Axul orizontal al crucii reprezintă dimensiunea pământească ÅŸi trupească a omului, axul vertical, dimensiunea duhovnicească, iar cele două împreună cuprind totalitatea vieÅ£ii ÅŸi făpturii omeneÅŸti. Astfel încât crucea este o prezenÅ£ă permanentă de‑a lungul întregii noastre existenÅ£e, întrucât omul, fiind în acelaÅŸi timp duh ÅŸi trup, el trebuie să Å£ină seama în orice clipă de această dublă natură, pentru a da Cezarului ce este al Cezarului ÅŸi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Dimensiunea spirituală a omului tinde în mod firesc către Dumnezeu ÅŸi către împărăÅ£ia Cerurilor, dar dimensiunea orizontală a acestei lumi ÅŸi a omului trupesc, robit păcatului, barează calea ÅŸi se opune acestui elan ascendent. De aceea „a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârÅŸesc (…) Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându‑se împotriva legii minÅ£ii mele ÅŸi făcându‑mă rob legii păcatului care este în mădularele mele” (Rom. 7, 18‑23). 

Omul căzut în păcat fiind în permanenÅ£ă împărÅ£it între tendinÅ£ele opuse ale dublei sale naturi, fiecare din noi trebuie să ducă această luptă între omul duhovnicesc ÅŸi omul trupesc, punându‑se în slujba unuia sau celuilalt: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul ÅŸi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi ÅŸi pe celălalt îl va dispreÅ£ui. Nu puteÅ£i să slujiÅ£i lui Dumnezeu ÅŸi lui Mamona” (Matei 6, 24). 

Puterile noastre omeneÅŸti sunt insuficiente pentru a birui omul trupesc, dat fiind că „demonul, acest tovarăÅŸ al Å£ărânei noastre, se ascunde în trupul nostru ca un fel de vierme” (Sf. Ioan Scărarul). AÅŸa încât „lupta noastră nu este împotriva trupului ÅŸi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efes. 6, 12). Omul robit păcatului fiind prea slab ÅŸi neputincios pentru a duce singur această luptă, Dumnezeu s‑a făcut om ÅŸi s‑a scoborât pe pământ pentru veni în ajutorul nostru: „Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). 

Crucea lui Hristos restabileÅŸte alianÅ£a între om ÅŸi Dumnezeu, devenind astfel în această lume un izvor de viaÅ£ă veÅŸnică, precum pomul vieÅ£ii din grădina raiului: „Pomul vieÅ£ii cel din rai a rămas în rai. În locul lui, pe pământ este înălÅ£at pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul ÅŸi va fi viu. Apropie‑te, lipeÅŸte‑ţi buzele de el ÅŸi bea din el viaÅ£ă. (…) Iar viaÅ£ă vei începe să bei din el când vei porni la luptă cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viaÅ£ă dătătoare din crucea purtătoare de viaÅ£ă. (…) Minunată este însuÅŸirea răstignirii de sine! Parcă îÅ£i ia, dar luându‑ţi, îÅ£i dă; parcă retează, dar retezând, înrădăcinează; parcă omoară, dar omorând, înviază. Este exact Crucea lui Hristos, care a călcat moartea, viaÅ£ă dăruind” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Trei cuvinte despre purtarea crucii”).