Fragmente neodihnite (aprilie 2012)

Departe de a propovădui un stil de viață retras și crispat, o grijă egoistă de mântuirea personală, Iisus a arătat în mod clar că nimeni nu‑și poate găsi fericirea și mântuirea neglijându‑l pe aproapele său. După propriile‑I cuvinte, Iisus nu dorește să fie căutat în înălțimile celeste, de dincolo. El însuși se face aproapele în cel care suferă nefericirea. De acum omul nu mai poate să aleagă el însuși cine trebuie să fie aproapele său și cine este cel pe care să nu‑l considere ca aproape al său. De când Iisus s‑a făcut aproapele nostru în locatarul de la primul etaj și în vecinul din față, El nu mai poate să fie căutat și găsit în afara aproapelui.

Tocmai pentru aceasta orientarea spre cele de dincolo și grija de aproapele nu pot să fie folosite una contra alteia. Cum Iisus s‑a solidarizat cu ceilalți oameni – mai ales cu cei nedreptățiți, săraci, bolnavi și izolați –, omul nu poate avea decât o singură concepție de viață: să‑l vadă cu toată seriozitatea pe Iisus însuși în aproapele.

În lumea tehnicii și a calculatoarelor, omul este cel căutat. Înainte de a primi un cadou, semenul nostru are nevoie mai întâi de inima noastră, de semnele prieteniei și simpatiei noastre. Când cineva oferă fără dragoste pâine unui flămând, în cele din urmă nu s‑a întâmplat nimic între cele două persoane; dimpotrivă, bariera mândriei și distanța n‑au făcut decât să crească.

Astăzi se vorbește și se scrie mult (prea mult!) despre grija și responsabilitatea față de aproapele. Åži cu toate acestea niciodată, se pare, n‑am avut atâția izolați, neînțeleși, necunoscuți, respinși și uitați. Nu este greu a trăi și a munci cu oameni simpatici și a găsi în ei pe Iisus. Dar a recunoaște pe Domnul în niște oameni antipatici, a ne asuma grija de mântuirea lor pare o exigență excesivă a credinței.

Să nu fi pătruns încă mesajul lui Iisus în Europa, în care noi trăim deja o epocă post‑creștină? Este întrebarea pe care oricine și‑o pune când citește în scrisoarea unui tată de familie: „Singura ființă care mă așteaptă când revin de la muncă este câinele meu. Familia mea nu‑mi dă nici o atenție?”.

Alfred Lœpple, Aproapele

 

Mi‑am petrecut viața în lucruri bune și în păcate și timp de șaizeci de ani am cunoscut ce putere are obișnuința. Åži sufletul și mintea pot dobândi obișnuințe. Omul face ceea ce este obișnuit să facă. Dacă e obișnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat, iar demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s‑a obișnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot așa, dacă te obișnuiești să te rogi neîncetat, să iubești pe aproapele și să plângi în rugăciune pentru întreaga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi și iubire. Åži dacă te obișnuiești să dai milostenie, să fii totdeauna deschis față de părintele duhovnicesc la spovedanie, atunci vei lucra totdeauna așa și îți vei găsi odihna în Dumnezeu.

Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

Cineva care nu este bun cu toți nu‑i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun și pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău și pe cel bun îl faci rău”. Bineînțeles, este vorba de o răutate relativă și de o bunătate relativă, oscilantă și fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e și rău nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun...

El a fost foarte îngăduitor. Gândiți‑vă la femeia aceea care era acuzată pe drept că a făcut adulter și pe care au adus‑o oamenii ca Domnul Hristos s‑o condamne. Domnul Hristos a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Åži n‑a mai lovit‑o nimeni! De ce? Pentru că toți erau în păcat! Toți erau vinovați, vinovați nearătați, vinovați neștiuți de oameni, dar știuți de conștiința lor. Domnul Hristos, după ce s‑au retras toți pârâșii, a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te‑a osândit nici unul?” „Nici unul, Doamne.” Åži atunci Domnul Hristos a încheiat: „Nu te osândesc nici Eu”. Așa face bunătatea! Așa face Domnul Hristos! Așa face purtătorul de Hristos! Nu condamnă, nu asuprește, nu defaimă, ci acoperă, învăluie...

Dacă ne silim să fim așa, sigur că suntem odihnitori de oameni, sigur că suntem înmulțitori de bucurie („Toate le‑ai umplut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuiești lumea”), suntem purtători de bunătate, suntem purtători de smerenie, de blândețe, de îngăduință, de înțelegere. Să fim oameni buni, înțelegători, și atunci Hristos este în mijlocul nostru.

Pr. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele,
Mănăstirea Brâncoveanu, 5 septembrie 1997

 

cineva mă caută prin viața mea,
mă așteaptă la colțul fiecărui gând
pe calea cuvintelor în casa fiecărei fapte
iertând și vindecând totul neîncetat
altminteri viața mea s‑ar opri
inima n‑ar mai bate…
cineva umblă prin viața mea,
delicat și smerit ca însăși suflarea
așteptând să‑L simt să‑L aud să‑L văd
să mă întorc o clipă cu toate simțurile înlăuntru
ca un orb gustând cu venele sângele 
din mine
să descopăr că are gust de lacrimi
iar cu ochii gustându‑mi lacrimile
să simt gustul lor de Sânge
apoi fărâmă cu fărâmă adunând rămășițele cinei
ce neîncetat o frâng bătăile inimii
să aflu
gustul de dragoste al Vieții
care încă mă caută 
prin viața mea…

pustnici sunt cei care
se retrag în adâncul inimii lor
până unde
se aude doar plânsul fără sunet
al minții...
în liniștea de acolo
oprindu‑se
intră
în altă
Inimă....
 

Marius Iordăchioaia, Jurnal de tresăriri