Fragmente neodihnite (decembrie 2011)

Mulți oameni se îngrozesc aflând că viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și‑au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă... Rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur, cât și în suflete. Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate”...

E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și fără sfârșit...

Ce se mai poate face? Să auzim chemarea Celui care ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția Cerurilor!”. Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându‑și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă. Se tem din neștiință, pentru că noi – cei ce ne‑am pocăit – nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea; pentru că nu devenim misionarii ei.

Maica Siluana Vlad, Scrisoare către André

 

Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască și care dă sens vieții lui este iubirea… Când în mintea și în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, având ca temelie omul cel slab și pătimaș, cădem într‑o mare înșelare care ne pustiește duhul și ne rănește sufletul.

În jurul nostru vedem adesea legături dezastruoase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu realizăm dimensiunile căderii și neputinței noastre. Așteptăm de la semenii noștri, luptați de aceleași patimi ca și noi, o iubire desăvârșită, lucru pe care noi înșine nu suntem în stare să‑l oferim celorlalți, pentru că toți suntem prinși în strâmtoarea păcatului. 

Așteptăm așadar ca semenii să ne satisfacă nevoia înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească desăvârșit. 

Însă chiar și iubirea omenească, așa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiești. Ea se dăruiește pe sine până la capăt, trăiește înlăuntrul ființei iubite, în jurul căreia își clădește întreaga fericire, întreaga viață. 

În relațiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. Așa cum preoții în timpul Sfintei Liturghii, atunci când își dau Sărutarea Păcii, își spun: „Hristos e în mijlocul nostru!”, tot astfel trebuie să fie și în viața noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curățește și o desăvârșește. 

Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie; numai smerindu‑ne îi facem loc celuilalt în inima noastră.

Arhim. Zacharias Zacharou (Maldon, Anglia), fragment de conferință, Iași, 29 sept. 2011

 

Căutarea unui sens pentru viața ta creează mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuși indispensabilă sănătății mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supraviețuiască condițiilor celor mai grele cum o poate face rațiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o rațiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apți să supraviețuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare... 

Când eram încarcerat la Auschwitz, mi s‑a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorința mea profundă de a‑l rescrie m‑a ajutat să supraviețuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febră tifoidă, într‑un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăți de hârtie, notițe care m‑ar fi ajutat să‑mi rescriu cartea dacă aș fi supraviețuit. Sunt sigur că eforturile pe care le‑am desfășurat în barăcile sumbre dintr‑un lagăr de concentrare bavarez m‑au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedește că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja și ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferența dintre ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă ființei umane și deci indispensabilă sănătății ei mintale, n‑ar trebui să evităm confruntarea omului cu sensul vieții lui. Este riscant să credem că sănătatea mintală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie să tindă spre un scop valabil, să realizeze o misiune liber aleasă; nu să se elibereze de orice tensiune, ci mai degrabă să se simtă chemat să îndeplinească ceva.

Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții

 

Veacuri de‑a rândul – și acum mai mult ca oricând – până și oamenii de bună credință (mai ales ei) văd în creștinism un fel de vag și blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea.

În vreme ce creștinismul e de fapt clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneț și mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. Creștinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi, e soluție și rețetă de fericire... Creștinismul dă pace, liniște și odihnă – dar nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobației celei mai riscante. Un trapez la înălțime – și nici o plasă dedesubt. Nu înțeleg cum de nu văd pelerinii aventurii și petiționarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută...

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

 

Fericit bărbatul care n‑a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n‑a șezut; ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Åži va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea și toate câte va face vor spori.

Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa! Ci ca praful ce‑l spulberă vântul de pe fața pământului. De aceea nu se vor ridica necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților. Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri.

Psalmul 1 (al lui David)

 

Sfânta Scriptură. E esențial să învățăm să o citim, să o citim conștienți de faptul că Însuși Dumnezeu ni se adresează cu această scrisoare. „Ce vrea El să spună sufletului meu, inimii și conștiinței mele? Spre ce mă cheamă?” Nu ceva de genul: „Uite, selectez poruncile și le voi împlini, fac act de cunoștință și voi executa”, căci nu așa citim scrisorile celor dragi. Să o citim ca pe o scrisoare în care suflă viața pe care o primim și căreia îi răspundem cu sufletul și trupul, cu întreaga noastră făptură.

Mitr. Antonie Bloom, Despre credință și îndoială