Acum câteva luni sora mea a fost angajată la reprezentanţa din Bucureşti a unei mari companii franceze. Deşi şi-a îndeplinit toate sarcinile din contract şi a participat creativ la proiectele în care a fost implicată, peste doar câteva săptămâni a fost concediată. Motivul: nu s-a arătat deajuns de interesată, nu a manifestat entuziasm. Şefilor le-a fost imposibil să înţeleagă că există şi persoane care încearcă să facă lucrurile bine şi cu discreţie, care au nevoie de timp pentru a îndrăzni să arate tot ceea ce pot face.

Trăim vremuri în care „Waiting sucks!” (i) , cum spune sloganul unei companii care oferă (contra cost, bineînţeles) posibilitatea de a descărca date de pe internet la viteze impresionante. Când vrem să vorbim cu cineva, îl sunăm pe mobil, iar dacă nu ne răspunde, începem să ne enervăm. Îl bombardăm apoi cu sms-uri şi emailuri, căci treburile noastre sunt întotdeauna „urgente”. Obişnuiţi să obţinem totul aproape instantaneu, ca şi informaţiile de pe Google, aproape că ajungem să avem pretenţia ca ceilalţi să fie la dispoziţia noastră ori de câte ori avem nevoie. Uneori ne supărăm chiar şi pe Dumnezeu pentru că nu ne dă imediat ceea ce-i cerem. Iar când ni se spune să avem răbdare, rugăciunea noastră se schimbă în „Doamne, dă-mi răbdare, ACUM!”.

În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai frustraţi că oamenii nu au răbdare cu noi. Mai grav, nu mai avem nici noi răbdare cu noi înşine. Nu ne mai dăm timp să ne ridicăm după eşecuri, să ne revenim din şocuri, să ne vindecăm rănile ci, ca şi cum am fi sub puterea unei vrăji, ne repezim către următorul asalt care, credem noi, ne va aduce împlinirea. Căci „omul contemporan este omul care se grăbeşte, întotdeauna, să acţioneze. Întreaga noastră civilizaţie este o „grabă de a acţiona” – iar omul se trezeşte exact în locul în care a fost înainte de a porni.” (ii)

„Iată, stau la uşă şi bat” (Ap. 3, 20)

Când ne dăm seama că, după toată această alergătură n-am ajuns la niciun rezultat, Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Dar sub pretextul că ne lăsăm în mâna Lui, uneori se întâmplă să trecem în extrema celalată: aşteptarea pasivă, care aduce după ea fie visare, fie lehamite sau chiar lene. Alteori devenim „evlavioşi”, facem nenumărate acatiste şi paraclise şi-i rugăm pe sfinţi să ne arate calea de urmat. Dar, de fapt, doar trecem de la o alergătură exterioară la o agitaţie interioară, căci rugăciunea noastră devine „Doamne dă-mi, Doamne fă-mi, Doamne, facă-se voia MEA!”. Ne adresăm Domnului ca unui sponsor, ca unui împărat care să ne îndeplinească dorinţele şi să aranjeze lucrurile aşa încât „să ne meargă bine”.

Însă există în noi un fel de intuiţie duhovnicească pe care nici chiar această învălmăşeală nu o poate înăbuşi şi care ne spune că poate ceva nu e potrivit în atitudinea noastră. Îmi scria o prietenă acum ceva timp: „Mă gândesc la cum aştept eu să-mi bage Dumnezeu în buzunar ceea ce îmi doresc, fără să fac cel mai mic efort. Şi vorbesc despre un efort sufletesc, nu mari acţiuni extraordinare. Să se schimbe ceva în inima mea, să devină smerită şi cugetul curat.”

Dar poate oare cugetul să se smerească dacă omul nu-L lasă pe Domnul Hristos să intre in inima sa? El, Dumnezeu, stă la uşă şi bate. Dar mai aude oare această bătaie un candidat la monahism care e tot timpul preocupat să-şi găsească locul şi umblă din mănăstire în mănăstire? Sau un tânăr care, asurzit de căutarea iubirii sau de dorinţa de a se căsători, după fiecare decepţie se grăbeşte să intre într-o nouă relaţie fără să aştepte să i se potolească mai întâi furtuna din suflet? Şi e trist că, ocupându-ne de noi înşine într-un mod atât de haotic, suntem atât de obosiţi, încât atunci când în sfârşit auzim bătând în uşă, nu mai găsim puterea să deschidem...

Şi totuşi, nu avem altă şansă decât să strigăm, de acolo de unde ne găsim, cu puterile care ne-au mai rămas, „fă cu robul Tău după mila Ta, şi îndreptările Tale mă învaţă” (Ps. 118, 124). Dar pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi a accepta că „este nevoie de ritm, detaşare, încetineală”  (iii), a recunoaşte că...

„Vremea este să lucreze Domnul” (Ps. 118, 126)

... şi că acest lucru nu înseamnă deloc că trebuie să fim pasivi. Cuvintele acestea, atunci când sunt spuse de diacon înainte de Sfânta Liturghie, se regăsesc sub forma „vremea este să slujim Domnului”. Iar acest lucru nu se referă numai la preoţii slujitori, ci la fiecare dintre noi. Căci în timp ce Domnul este la lucru în Liturghie, şi noi suntem chemaţi să conştientizăm că menirea noastră este de a fi împreună lucrători cu El, de a fi activi, dar la un nivel mult mai profund şi mai adevărat decât cel vizibil. Răspunzând îndemnului „să luăm aminte” începem să dorim „cu pace Domnului să ne rugăm” şi astfel ne detaşăm încet-încet de „grija cea lumească”. Intraţi în acest ritm, devenim conştienţi şi de durerile celorlalţi şi nu ni se mai pare aşa de greu „să ne iubim unii pe alţii”. În comuniune „mulţumim Domnului” şi hotărâm ca „sus să avem inimile”. Astfel ne facem disponibili pentru Dumnezeu, Îi dăm voie să lucreze cu noi. Nu Îi mai cerem doar să ne ajute, ci îndrăznim să păşim pe acelaşi drum cu El.

Am impresia că aici începe cu adevărat greul. Căci „noi putem folosi numele lui Dumnezeu şi Dumnezeu să ne ajute. Dar dacă nu ne cunoaşte?... Dacă înăuntrul nostru nu ne-am transformat?...”(iv). Transformarea aceasta presupune curaj. Ce-o să se întâmple oare dacă ne lăsăm priviţi de El? Poate că într-o primă fază ne vom simţi stânjeniţi. Mai apoi e posibil să căpătăm încredere şi, în lumina privirii Sale să ne dăm seama că avem nevoie ca Doctorul sufletelor să ne opereze şi să ne prescrie un tratament îndelungat. Dacă boala noastră e avansată, probabil că anestezia nu va prinde şi intervenţia va fi dureroasă, cu oricâtă dragoste şi delicateţe ar fi făcută. Iar odată ce vom fi cât de cât recuperaţi va trebui să luptăm cu tentaţia de a ne întoarce la „ale noastre” şi de a lăsa baltă tratamentul. Însă, mă întreb, ce riscăm dacă o să-I acordăm lui Dumnezeu tot acest timp şi o să-I dăm voie să ne cunoască? Nu cumva o să începem să intuim ceva din „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” şi pe care „le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9)? Şi oare nu e aceasta bucuria despre care Mântuitorul ne-a spus că „nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22)? Ce ziceţi? Încercăm?

Bogdan Grecu, Belfast

i. „Aşteptarea este inutilă”, în traducere decentă.
ii. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann, 20 decembrie 1979.
iii. Ibid., 30 septembrie 1977. Fraza continuă: „De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte.”
iv. Maica Siluana Vlad, în cuvântul său către tineri la Congresul Nepsis, 25 septembrie 2010, Roma.