Acum câteva luni sora mea a fost angajată la reprezentanța din București a unei mari companii franceze. Deși și-a îndeplinit toate sarcinile din contract și a participat creativ la proiectele în care a fost implicată, peste doar câteva săptămâni a fost concediată. Motivul: nu s-a arătat deajuns de interesată, nu a manifestat entuziasm. Åžefilor le-a fost imposibil să înțeleagă că există și persoane care încearcă să facă lucrurile bine și cu discreție, care au nevoie de timp pentru a îndrăzni să arate tot ceea ce pot face.

Trăim vremuri în care „Waiting sucks!” (i) , cum spune sloganul unei companii care oferă (contra cost, bineînțeles) posibilitatea de a descărca date de pe internet la viteze impresionante. Când vrem să vorbim cu cineva, îl sunăm pe mobil, iar dacă nu ne răspunde, începem să ne enervăm. Îl bombardăm apoi cu sms-uri și emailuri, căci treburile noastre sunt întotdeauna „urgente”. Obișnuiți să obținem totul aproape instantaneu, ca și informațiile de pe Google, aproape că ajungem să avem pretenția ca ceilalți să fie la dispoziția noastră ori de câte ori avem nevoie. Uneori ne supărăm chiar și pe Dumnezeu pentru că nu ne dă imediat ceea ce-i cerem. Iar când ni se spune să avem răbdare, rugăciunea noastră se schimbă în „Doamne, dă-mi răbdare, ACUM!”.

În același timp, suntem din ce în ce mai frustrați că oamenii nu au răbdare cu noi. Mai grav, nu mai avem nici noi răbdare cu noi înșine. Nu ne mai dăm timp să ne ridicăm după eșecuri, să ne revenim din șocuri, să ne vindecăm rănile ci, ca și cum am fi sub puterea unei vrăji, ne repezim către următorul asalt care, credem noi, ne va aduce împlinirea. Căci „omul contemporan este omul care se grăbește, întotdeauna, să acționeze. Întreaga noastră civilizație este o „grabă de a acționa” – iar omul se trezește exact în locul în care a fost înainte de a porni.” (ii)

„Iată, stau la ușă și bat” (Ap. 3, 20)

Când ne dăm seama că, după toată această alergătură n-am ajuns la niciun rezultat, Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Dar sub pretextul că ne lăsăm în mâna Lui, uneori se întâmplă să trecem în extrema celalată: așteptarea pasivă, care aduce după ea fie visare, fie lehamite sau chiar lene. Alteori devenim „evlavioși”, facem nenumărate acatiste și paraclise și-i rugăm pe sfinți să ne arate calea de urmat. Dar, de fapt, doar trecem de la o alergătură exterioară la o agitație interioară, căci rugăciunea noastră devine „Doamne dă-mi, Doamne fă-mi, Doamne, facă-se voia MEA!”. Ne adresăm Domnului ca unui sponsor, ca unui împărat care să ne îndeplinească dorințele și să aranjeze lucrurile așa încât „să ne meargă bine”.

Însă există în noi un fel de intuiție duhovnicească pe care nici chiar această învălmășeală nu o poate înăbuși și care ne spune că poate ceva nu e potrivit în atitudinea noastră. Îmi scria o prietenă acum ceva timp: „Mă gândesc la cum aștept eu să-mi bage Dumnezeu în buzunar ceea ce îmi doresc, fără să fac cel mai mic efort. Åži vorbesc despre un efort sufletesc, nu mari acțiuni extraordinare. Să se schimbe ceva în inima mea, să devină smerită și cugetul curat.”

Dar poate oare cugetul să se smerească dacă omul nu-L lasă pe Domnul Hristos să intre in inima sa? El, Dumnezeu, stă la ușă și bate. Dar mai aude oare această bătaie un candidat la monahism care e tot timpul preocupat să-și găsească locul și umblă din mănăstire în mănăstire? Sau un tânăr care, asurzit de căutarea iubirii sau de dorința de a se căsători, după fiecare decepție se grăbește să intre într-o nouă relație fără să aștepte să i se potolească mai întâi furtuna din suflet? Åži e trist că, ocupându-ne de noi înșine într-un mod atât de haotic, suntem atât de obosiți, încât atunci când în sfârșit auzim bătând în ușă, nu mai găsim puterea să deschidem...

Åži totuși, nu avem altă șansă decât să strigăm, de acolo de unde ne găsim, cu puterile care ne-au mai rămas, „fă cu robul Tău după mila Ta, și îndreptările Tale mă învață” (Ps. 118, 124). Dar pentru aceasta trebuie să fim pregătiți a accepta că „este nevoie de ritm, detașare, încetineală”  (iii), a recunoaște că...

„Vremea este să lucreze Domnul” (Ps. 118, 126)

... și că acest lucru nu înseamnă deloc că trebuie să fim pasivi. Cuvintele acestea, atunci când sunt spuse de diacon înainte de Sfânta Liturghie, se regăsesc sub forma „vremea este să slujim Domnului”. Iar acest lucru nu se referă numai la preoții slujitori, ci la fiecare dintre noi. Căci în timp ce Domnul este la lucru în Liturghie, și noi suntem chemați să conștientizăm că menirea noastră este de a fi împreună lucrători cu El, de a fi activi, dar la un nivel mult mai profund și mai adevărat decât cel vizibil. Răspunzând îndemnului „să luăm aminte” începem să dorim „cu pace Domnului să ne rugăm” și astfel ne detașăm încet-încet de „grija cea lumească”. Intrați în acest ritm, devenim conștienți și de durerile celorlalți și nu ni se mai pare așa de greu „să ne iubim unii pe alții”. În comuniune „mulțumim Domnului” și hotărâm ca „sus să avem inimile”. Astfel ne facem disponibili pentru Dumnezeu, Îi dăm voie să lucreze cu noi. Nu Îi mai cerem doar să ne ajute, ci îndrăznim să pășim pe același drum cu El.

Am impresia că aici începe cu adevărat greul. Căci „noi putem folosi numele lui Dumnezeu și Dumnezeu să ne ajute. Dar dacă nu ne cunoaște?... Dacă înăuntrul nostru nu ne-am transformat?...”(iv). Transformarea aceasta presupune curaj. Ce-o să se întâmple oare dacă ne lăsăm priviți de El? Poate că într-o primă fază ne vom simți stânjeniți. Mai apoi e posibil să căpătăm încredere și, în lumina privirii Sale să ne dăm seama că avem nevoie ca Doctorul sufletelor să ne opereze și să ne prescrie un tratament îndelungat. Dacă boala noastră e avansată, probabil că anestezia nu va prinde și intervenția va fi dureroasă, cu oricâtă dragoste și delicatețe ar fi făcută. Iar odată ce vom fi cât de cât recuperați va trebui să luptăm cu tentația de a ne întoarce la „ale noastre” și de a lăsa baltă tratamentul. Însă, mă întreb, ce riscăm dacă o să-I acordăm lui Dumnezeu tot acest timp și o să-I dăm voie să ne cunoască? Nu cumva o să începem să intuim ceva din „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit” și pe care „le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9)? Åži oare nu e aceasta bucuria despre care Mântuitorul ne-a spus că „nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22)? Ce ziceți? Încercăm?

Bogdan Grecu, Belfast

i. „Așteptarea este inutilă”, în traducere decentă.
ii. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann, 20 decembrie 1979.
iii. Ibid., 30 septembrie 1977. Fraza continuă: „De ce nu rețin studenții tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conștienți, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte.”
iv. Maica Siluana Vlad, în cuvântul său către tineri la Congresul Nepsis, 25 septembrie 2010, Roma.