PELERINII AXIOS 2011 (II)

Întâlnire cu frumusețea 

Pelerinajul AXIOS este frumos datorită frumuseții locurilor vizitate și a persoanelor întâlnite, este savuros datorită meselor servite cu dragoste pelerinilor, este bine pregătit, încadrat și condus; apreciez în special echilibrul între această organizare și deschiderea ghidului către imprevizibil și către cererile pelerinilor.  

Astfel, la invitația Înaltpreasfințitului Iosif, am făcut o expediție în dimineața zilei de 6 iulie într‑un 4X4 pe culmile povârnite care înconjoară mănăstirea Tismana, pentru a participa la Sfânta Liturghie la micul schit al Buneivestiri și Acoperământului Maicii Domnului, la construcția căruia ajută și Mitropolia noastră. De‑acolo, după agapa de sub un copac imens, cea mai mare parte a grupului a urcat pe jos pe o cărare ce seamănă cu cea care urcă de la Malvialle la Roche Tuilière ca s‑o întâlnească pe maica Bartolomea, o pustnică de 73 de ani, pentru o întrevedere foarte emoționantă. În același fel, la cererea părintelui Noël, am vizitat pe 7 iulie ruinele podului lui Traian de la Drobeta‑Turnu Severin, cel mai mare pod al Antichității, terminat în anul 105, cu ajutorul căruia romanii au invadat Dacia traversând Dunărea; mai era încă cu noi și episcopul locului, Preasfințitul Nicodim, care venise să ne întâmpine împreună cu starețul mănăstirii Topolnița și care tocmai ne primise la episcopie. 

Vizita care m‑a marcat cel mai mult a fost cea de la mănăstirea Stavropoleos, în centrul vechi al Bucureștiului, încă din prima seară când am ajuns, pe 2 iulie: două măicuțe tinere și zâmbitoare, maica Atanasia și maica Iustina, ne‑au primit și ne‑au condus să vizităm biserica și mănăstirea. În anii ’80, „geniul Carpaților” (Ceaușescu), ignorant și incult, a pus să fie demolat cel mai frumos cartier al orașului pentru a‑și construi un palat atât de uriaș încât se vede de pe Lună. Monahiile restaurează icoane, fresce descoperite în ruinele bisericilor distruse în acest șantier și le expun într‑un mic muzeu din incinta mănăstirii; ele restaurează și codice și volume pe care le expun în bibliotecă; ne‑au arătat cu mândrie un rulou etiopian caligrafiat în limba lor liturgică, cât și cărți de muzică psaltică mai întâi caligrafiate, apoi imprimate și care în zilele noastre sunt redactate pe calculator. Această mică mănăstire mă impresionează prin înclinația ei pentru studiu, pentru restaurare și prin bucuria monahiilor. 

Printr‑o întâmplare providențială, l‑am întâlnit pe 5 iulie la mănăstirea Hurezi pe părintele lor duhovnic, părintele Iustin Marchiș, și i‑am spus cât de mult m‑a marcat bucuria monahiilor; chipul său s‑a luminat într‑un surâs larg și mi‑a spus că aceste monahii nu au trecut prin noviciat într‑o mănăstire mare, tradițională, ci au fost formate de el, chiar acolo; toate cinci au diplome universitare și‑și folosesc competențele în serviciul lui Dumnezeu și al Bisericii; echilibrul și bucuria lor sunt mândria lui. 

La întoarcerea în București la sfârșit de pelerinaj, am mers cu părintele Noël, părintele Yves și părintele Gérard din nou la Stavropoleos, unde ne‑am închinat moaștelor sfântului Iustin Martirul și Filosoful și am cumpărat un disc minunat de colinde ortodoxe, cu melodii psaltice cântate de copii și familii tinere ce vin des la mănăstire.

Totuși, mi‑a lipsit ceva în acest pelerinaj: un timp de învățătură duhovnicească. Mi‑ar fi plăcut o predică, fie și foarte concisă, la fiecare liturghie… Cu barca, pe Dunăre, alături de arhiepiscopul nostru, am visat la o clipă de har în care mica turmă să primească de la păstorul ei învățătura lui Hristos, precum apostolii pe lacul Galileii. 

Acum visez la o lucrare comună, care să fie un jurnal de călătorie cu toate notițele, fotografiile și amintirile noastre… 

Sylvie Petureau, Clermont‑Ferrand, Franța

O după‑masă binecuvântată la schitul Schimbării la Față al maicii Bartolomea

După prânzul de la schitul Poiana Frumoasă, vreo zece dintre noi am plecat spre schitul maicii Bartolomea. Ghizii noștri, această femeie subțire, în negru, cu un chip frumos, grav și cei doi nepoți ai ei pe care‑i ținea de mână. 

La intrarea pe cărare se înălțau de fiecare parte flori frumoase galbene, înalte, drepte ca niște sfeșnice, o gardă de onoare, o gardă de dragoste, un mesaj de dragoste, un anunț de dragoste. 

Am început să urcăm cu bucurie, vorbind voioși unii cu alții. Apoi, pe măsură ce urcușul devenea mai dificil, s‑a instalat tăcerea. Grupul s‑a răsfirat. Fiecare în ritmul lui, în freamătul dulce al pădurii, urca în spatele femeii și al celor doi copii. Bogdan veghea și încheia grupul. Cu cât urcam mai mult, cu atât ne adânceam cu toții în tăcere. Îmi dădeam seama de reculegerea noastră, de efortul nostru, urcând încordați spre vârful dealului. Simțeam cu toții semnificația simbolică a acestui urcuș spre o întâlnire pe care urma s‑o împărtășim cu toții și s‑o trăim fiecare în parte.

Treceam de la cărarea căptușită cu frunze moarte la stânca goală, abruptă. Alunecam. Regretam că nu aveam încălțăminte mai potrivită. Îmi reproșam că nu‑mi luasem în valiză o pereche de încălțări pentru orice fel de drum. 

Femeia în negru mă urmărea cu privirea. S‑a apropiat de mine, s‑a descălțat și mi‑a oferit sandalele ei. Le‑am luat și i le‑am dat pe ale mele. Am mai încercat câțiva pași, dar alunecam și mai tare. I le‑am înapoiat, emoționată de atenția ei. Nu ne vorbeam. Privirea directă și tandră îmi arăta grija și regretul ei. 

În sfârșit, am atins vârful dealului. În fața noastră se deschidea un platou îngust, defrișat, pe care se înălța sub soare o capelă cu pereți albi. Puțin mai jos, chilia maicii Bartolomea și grădina ei de legume, terasată.

Un grup de adolescenți conduși de un preot tânăr, cu care ne întâlniserăm în cursul dimineții, se afla deja acolo. 

Ne‑am așezat sub un mic acoperiș de lemn, așteptând restul grupului nostru. Fericiți. Nu mai știu cine din noi a început cântarea Maicii Domnului, pe care am continuat‑o cu toții. 

Încet, încet ajungeau și tovarășii noștri de drum. Priveam fețele iluminate de efortul dus la bun sfârșit. Vorbeam puțin, eram fericiți să ne aflăm acolo. 

Grupul de tineri a plecat. În spatele lui Bogdan, al femeii în negru și al celor doi copii, ne‑am apropiat de maica Bartolomea. 

Intrând în capelă, am simțit cum izbucnește rugăciunea care mă însoțise în tot timpul urcușului.  

Puțin mai târziu, am ascultat‑o pe maica Bartolomea, așezați în fața ei. Foșnetul moale al vegetației ne învăluia tandru. Vedeam valea, cerul era de un albastru luminos, fluturi și insecte dansau în jurul fețelor noastre atente. Blândețe, pace. 

Maica Bartolomea vorbea despre darul prețios al vieții, Hristos/Viața, Credința, rugăciunea, Dragostea infinită a Tatălui pentru noi, răbdarea, postul, Biserica… Ne‑a oferit fiecăruia o reproducere după o icoană a Maicii Domnului și 5 bomboane: trei pentru Sfânta Treime, una pentru Maica Domnului și una pentru toți sfinții. Am acceptat cu toții, simplu, darul ei. Ne‑a mulțumit pentru asta. Comuniune de suflete… „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul”…

La plecarea fiecărui pelerin, maica Bartolomea trage clopotul pentru a‑l însoți în coborâre, în întoarcerea lui în lume. 

Un pelerin

O călătorie lăuntrică

Am aflat de existența acestui pelerinaj prin prietena mea ortodoxă George Louisia de la Montpellier. 

Acesta a reprezentat pentru mine ocazia unei călătorii interioare nesperate în profunzimea aproape mistică a legăturii acestei țări cu copilăria mea. Aceea a unei fetițe franțuzoaice, născută în 1941 la Atena, al cărei tată fusese transferat ca profesor la Institutul Francez din București din 1941 până în 1946, perioadă dificilă, cu bombardamente dese, printre altele cel al Operei, sub ochii noștri, devenită de atunci hotelul Novotel din București. Fetița care eram atunci vorbea românește când s‑a întors la Sète, orașul de origine al tatălui ei, în Franța, dar între timp și‑a șters din memorie toate amintirile de copil, cu siguranță prea îngrozitoare pentru a fi păstrate. 

Cele doar două zile petrecute în București, 3 iulie și 11‑12 iulie, au fost suficiente pentru a regăsi emoțiile acelei perioade istorice ce urma să traumatizeze încă o dată poporul român, popor ce a știut, cu toate acestea, să rămână la fel de cald, pentru că și‑a păstrat sufletul și cultura! 

Nu aș fi putut găsi un grup mai potrivit care să mă însoțească în această descoperire. Un ghid minunat de 37 de ani, Bogdan Grecu, împreună cu alți doi membri AXIOS, au programat și organizat această călătorie‑pelerinaj. Bogdan e român, foarte atașat de țara lui, atent la nevoile fiecăruia, entuziast și adevărat mediator în diversitatea grupului nostru. 23 de participanți, toți ortodocși, mai puțin trei. Eu însămi sunt catolică. 

Prietenia molipsitoare a funcționat din prima zi. S‑au creat legături foarte puternice între noi, prin calitatea atenției oferite unii altora. Mitropolitul, Înaltpreasfințitul Iosif și episcopul francez ortodox, Preasfințitul Marc, s‑au aflat printre noi. O adevărată șansă pentru noi, împreună cu cei 5 preoți și un diacon, însoțiți de soțiile lor. Am fost uimită de fervoarea acestui grup, de credința și de încrederea lui în viitor. Irlanda de Nord, SUA și Franța au fost țările „reprezentate” de către laici. 

Într‑un autobuz confortabil și sigur, foarte încrezători în competența și seriozitatea șoferului nostru român, am făcut un tur din București la Drobeta, cu croazieră pe Dunăre, traversând nordul Olteniei, primiți minunat la rugăciune, masă și somn în 11 mănăstiri. Îmi voi aminti mereu de calitatea primirii, de surâsurile luminoase ale monahilor și monahiilor, de bucătăria pregătită cu dragoste, în care am regăsit cu plăcere aromele copilăriei: salată de vinete, salată de cartofi calzi cu ceapă, varză și ardei umpluți, fasole bătută și nelipsita țuică de fructe ca aperitiv, atât de apreciată de părintele Georges. 

Sufletul meu a vibrat la frumusețea sfintelor liturghii însoțite de cântări care dădeau viață frumoaselor fresce și numeroaselor icoane. A fost de‑a dreptul încântător să vezi apărând mănăstirile și bisericile lor, adevărate bijuterii înflorite, răspândite prin peisajele frumoase de păduri sau pe malul Dunării. 

Alt punct forte: drumețiile pe jos sau în 4X4 spre schiturile din pădurea de lângă mănăstirea Tismana. Åži un moment de har: masa atât de primitoare în mijloc de pădure, aproape de schitul în construcție al Mitropoliei, pregătită de o familie de români și de cei trei copii ai lor, deosebit de drăguți și jucăuși. 

O altă amintire de neuitat, cea a vizitei la casa părintească a lui Brâncuși și a descoperirii celor trei sculpturi ale sale la Târgu‑Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana sa fără sfârșit. Expoziția de la Centrul Pompidou pe care tocmai am vizitat‑o la Paris completează omagiul pe care trebuie să‑l aducem acestui geniu creator. 

Åži, mai ales, am cunoscut români și românce care vor rămâne dragi sufletului meu… Copii care cântă și dansează… Åži licurici sclipitori…