Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, județul Constanța. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste, unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară. S‑a călugărit în anul 1946, după eliberare, și s‑a nevoit la Mănăstirea Antim din București până în anul 1949. Între anii 1949 și 1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între anii 1952 și 1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc a fost al șaptelea copil al părinților Vasile și Stanca. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedește o memorie bogată și o vie inteligență, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât și fizice. La întrecerile interșcolare organizate în București obține locul I la viteză și locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenția de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din județul Vâlcea. Starețul mănăstirii, Părintele Simeon, l‑a refuzat spunându‑i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că ești nițel mai învățat și nu te pot pune la boi. Ce o să zică frații? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?”. Nu a renunțat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obștea monahilor. Tot acolo primește ascultarea de paracliser și predă educația civică elevilor. Deoarece le vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniștii din Râmnicu Vâlcea i‑au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creștină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s‑a retras la o moșie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an și jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana. Acesta l‑a ascuns la Cioclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Înaltpreasfințitul Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i‑a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului și fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuș, iar naș de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut și el la cele veșnice în 23 februarie 2011, după ce în 31 ianuarie 2011 s‑a născut în veșnicele locașuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul și cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoția, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat și dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzații fără nici un suport real. După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forțată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s‑a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, unde a putut fi întâlnit până astăzi – 19 iulie 2011... 

În urmă cu trei ani, în luna august 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria”, acest veritabil tezaur al spiritualității ortodoxe și a celei românești autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă așezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualității noastre eterne, românești și ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute și auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălțămintea netrebniciei și a cerbiciei noastre!…

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări românești de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoșești, care și în această zonă a fost de‑a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea și înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul și obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru prin care constatăm încă o dată, dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne‑a purtat și ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi, oamenii, și pentru a noastră izbăvire!...

Åži aici, în duhovniceasca lavră a spiritualității noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog și convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc despre Euharistie, Îndumnezeire și Mântuire, despre necesitatea existenței indispensabile a acestora pe drumul nostru către îndumnezeire...

Ce să mai zic într‑o astfel de situație: că în ultima vreme am petrecut destul de mulți părinți duhovnicești, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta au fost deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania și Părintele Petroniu Tănase), și iată acum a sosit ceasul să facem același lucru și cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea și în conștiința noastră cu multe învățături și fapte minunate, printre care, la loc de frunte, stă aceea că a încurajat și ajutat o mulțime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea și promovarea credinței ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în același timp un bun păstrător al Tradiției și un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant și ordonat, ospitalier și erudit. Un preot distins al cultului ortodox și un om al culturii înțelepte, un slujitor al Bisericii și al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea și demnitatea lui, prin vocea sa caldă, dar în același timp hotărâtă și fermă; după aceea prin cultura teologică și nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii și tenacității preacuvioșiei sale; prin luciditatea și spiritul său critic însoțit de foarte multă înțelegere și respect față de celălalt; prin spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuși, de rigoare academică, doctrinară, liturgică și canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susținute într‑un mod foarte coerent și elevat în diferite împrejurări; prin comportamentul, felul de a fi și de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într‑un mod deosebit și unic, căci era foarte respectuos, accesibil și deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului‑simț, pe care a cultivat‑o de‑a lungul întregii sale vieți și pe care astăzi o întâlnești tot mai rar!... Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut și calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreție și modestie ieșite din comun, care mi‑au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc și dragoste față de valorile perene ale spiritualității și culturii noastre autentice!...

Åžtiind, din propria‑mi experiență, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălțare sufletească și de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învățăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, întrucât a fost o pildă de înțelepciune, abnegație și dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe acești oameni, pe aceste personalități ale culturii și spiritualității noastre, fiindu‑le prea puțin recunoscători pentru toate câte ne‑au făcut și ne‑au dăruit!... 

Eu, personal, mă simt foarte onorat că am avut fericitul prilej și marea șansă de a‑l întâlni și a‑l cunoaște pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii și spiritualității acestor ținuturi și nu numai, și am convingerea și nădejdea că vom ști cu toții pe mai departe să ne cinstim înaintașii, potrivit meritelor și vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri îi prețuim mai mult pe alții de oriunde și de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoși, mai senzaționali!... Însă rămânem convinși de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin apune!...   

Åži, cum spuneam la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualității noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând și dezbătând tema esențială a  Euharistiei, Îndumnezeirii și Mântuirii noastre, și iată ce ne‑a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa‑i dragoste și experiență, cuvânt pe care‑l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creștini interesați de acest important subiect, întru amintirea și pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc: 

Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc 
de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, județul Constanța

Ne împărtășim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtășire cu Sfintele Taine, ci și o împărtășire duhovnicească, adică această continuă prezență a inimii noastre la Dumnezeu...

Stelian Gomboș: Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiți‑mi să vă mulțumesc mult pentru dragostea de a‑mi acorda acest interviu, și apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandați în primul rând creștinilor care doresc să sporească în viața duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia și ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absență, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziția de trăire, de înălțare, de steag, toată creația suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de autoanulare. Deci recomand o poziție de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Åži starea de rugăciune înseamnă o stare de prezență. Eu, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoințe. Recomand o stare de prezență permanentă, de opoziție față de păcat și patimă, care înseamnă recunoașterea forțelor de bine din tine.

– Ați cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezență continuă?

– Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii își păstrează ascunsă viața lor. Am trăit în pușcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloși. Eram într‑o anumită relație și cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînțeles, respectând proporțiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în același lot – el s‑a purtat cam șovăielnic. Dar când a intrat în temniță, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoșteau Noul Testament aproape pe de rost – puțini erau care nu știau toate scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul – Părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduși, guvernați de Dumnezeu în toată mișcarea noastră. Deci trebuie să fim atenți. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ținut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu știți! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă dați seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiții, toți creștinii aceștia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toți Părinții ca fiind cerul coborât pe pământ?

– Sfânta Liturghie face abstracție de la orice fel de comparație. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînțeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Åži de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu și a creat preoția care‑L coboară de sus și îl naște din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceți de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creație întreagă! Cum aș îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfințenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Åži lucrarea aceasta o săvârșește omul. Pentru că ființa umană – așa cum zice și Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleșitoare, de neînțeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creație. Lupta satanei, asiduă și chiar finală, este să nu recunoaștem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creați așa. Recunoaștem, nu recunoaștem, așa suntem creați. Nimeni din creație nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu și creație. Omul! Lui i s‑a încredințat marea răspundere să supravegheze întreaga creație, el este stăpânul creației. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Așa că Liturghia, în sfârșit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri și peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici și acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creația a avut un moment de recucerire și de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este și frică să amintim, n‑ar fi fost așa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziția aceasta este: întâi suferința și pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greșeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăția cerurilor. Să știți că smerenia este singura cale și modalitate de salvare.

– Ce este Sfânta Împărtășanie, Preacuvioase Părinte Arsenie, și care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

– Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toți credincioșii știu că este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos își menține acest cuvânt divin: „Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul și nu va bea Sângele Meu nu va avea viață în el și nici parte de Mine”. Se înțelege că prin această primire a Trupului și Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca dumnezeu după har. Åži când te duci la El, ești mare ca El. Åži, de asemenea, atunci când te împărtășești, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii sfinți. 

Deci o identitate de fiu, divină. Nu este nici o teamă că vorbim așa. El este, nu e altul care s‑a făgăduit, și‑și ține făgăduința. 

Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să‑Şi calce cuvântul. Åži iată că‑Şi ține cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularități, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiți, știm că nu au putința pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într‑o fericită ascultare și împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n‑au această putință. Au și ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca ce li se dă. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înțeleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiți. Vedeți, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă ființa omenească nu, Dumnezeu a făcut‑o cu mâna Lui, și încă cum: chip și asemănare. Este ușor să spui chip și asemănare, pentru că astfel știm din învățătura Bisericii. Dar când te oprești asupra acestor însușiri, calități, daruri, te vezi chip și asemănare. Åži atunci iată că noi avem o identitate divină, și prin restaurarea pe care a adus‑o Iisus Hristos prețuim cât prețuiește El. Ar trebui ca omul, într‑o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine și să răspundă la întrebarea care s‑a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne‑a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenți numai la El. Nu întrerupem treburile sociale și ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne poruncește. El ne‑a dat darurile să le împlinim, să le săvârșim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Ei, iată și un exemplu grăitor: s‑au căsătorit doi tineri, Ioana și Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – și nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Åži Ionel s‑a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emoționată, a afumat mâncarea și se văita că ce o să zică Ionel. Conștiinciozitatea asta, care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Åži a venit Ionel. Åži ea, cu plânset și vaiet, i‑a spus: „Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. „Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te‑ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne‑a dat inimă puternică să pricepem cerurile, veșniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, Care ne‑a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie și libertate: de ce nu v‑ați gândit la Mine deloc? Este, fără îndoială, logic că așa va suna această întrebare. Åži mă tem că vom răspunde foarte greu. Noi, ortodocșii, nu apăsăm pe pedala cunoașterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scriși și noi sus, în cartea cea mare. Åži omul care s‑a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rațională, ci o smerenie smerită, trăită. 

Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i‑am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să‑L omoare Mântuitorul! N‑a venit să glumească, să facă teatru și demonstrații. De ce, dacă i‑a luat coarnele și forțele și pretențiile, l‑a mai lăsat – cum zic Sfinții Părinți – numai cu vârful cozii? L‑a lăsat pentru că este necesar să ne șlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaștem mai bine marile adevăruri. El este un tolerat, nu‑i o putere. Asta‑i marea greșeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădițe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n‑are nici o viță. El nu este mlădiță. Totul este de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Lucrul acesta s‑a ignorat și neglijat în trăirea creștinilor. Dacă creștinul s‑ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezență care‑i mai plăcută decât nevoința. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacă crezi că poți să fii ceva, anatema să fii. Mi‑a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar și pentru că Biserica se ocupă să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus Hristos este adevărat și vrednic de urmat. Nu‑i nimic utopic, imaginar, nu‑i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îți rezolvi problemele cu forțele proprii? Asta‑i greșeala. Trebuie să ți le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu‑i cu putință la oameni, la Dumnezeu orice‑i cu putință. Asta mi‑a plăcut la acest sinod, că s‑a gândit să ne trezească la faptul că suntem niște mlădițe care nu putem rodi fără viță. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacă o mlădiță stă fără viță, se usucă într‑un timp extrem de scurt. Åži atunci Domnul nostru Iisus Hristos S‑a oferit să‑I mâncăm Trupul și Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei. 

Să nu faci greșeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoința și trăirea lor s‑au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Åži tu, dacă ai această prezență, ai străbătut sorocul pentru împărtășit și nu ești altfel decât marii trăitori. Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtășim? Nu timpul decide. Asta‑i o greșeală. Hotărăște intensitatea credinței tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să‑i dai? Vindecă‑i rana! Acesta‑i scopul duhovnicului. Åži dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împărtășire. Nu ne împărtășim pentru că au venit Paștile ori Crăciunul. Ne împărtășim ca să fim mereu cu Iisus Hristos, pentru că nu există numai o împărtășire cu Sfintele Taine, ci și o împărtășire duhovnicească, adică această continuă prezență a inimii noastre la Dumnezeu.

S‑a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credință și a duhovnicilor când să te împărtășești. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment atât de mare, ca să‑L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îți trebuie o pregătire. Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregătești pentru marele eveniment ce are în vedere veșnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului și postul Paștelui. Este un timp suficient ca să te pregătești pentru marele eveniment ce urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezește inima. Noi am rămas la patruzeci de zile într‑o formă tradițională, care nu este atât de recomandată. Te împărtășești continuu cu Iisus Hristos, duhovnicește, iar când te pregătești și printr‑o postire, abstinență și înfrânare… Nu numaidecât postirea este o condiție. Nu o faci pentru că ți s‑a spus s‑o faci, ci ca să te smerească trupește, să renunți la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăți. Postești cu procese, cu certuri, cu procurori și cu avocați? Asta nu. Åži atunci, împărtășirea este în funcție de curățirea și curăția inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Aș putea să spun că e o ființă în plus în ființa noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuiește oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într‑o inimă de om. Este locul pe care l‑a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea este subordonată inimii. Ființa noastră de răspundere și de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curățirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea Sfintei Împărtășiri cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui și să recunoști cu adevărat că pierdut ai fost și te‑ai aflat, datorită Lui! Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învățătura adevărată, ci de a renunța la o identitate moleșită ori strict omenească și de a te regăsi într‑o personalitate îngerească. Sfânta Împărtășanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să‑și mențină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” și „Cine nu va mânca Trupul și Sângele Meu, acela nu va avea viață veșnică…”.

(va urma)